„Mi se pare indispensable să fim conștienți de faptul că și la noi în țară religia instituțională pierde teren. Sacrul s-a dispersat”, spune Adela Toplean, cercetătoare în Studiile morții, într-un interviu pentru publicul Jurnalu, în care vorbește și despre Înviere, cea mai importantă sărbătoare creștină. Ea afirmă că „experiențele spirituale ale oamenilor s-au diversificat în ultimele decenii”, iar acum nu mai depind de „vreun dispozitiv național oficial” pentru a se apropia de ceea ce e indispensable pentru ei.
- „Modurile tradiționale de a fi cu ceilalți au fost dintotdeauna măcar implicit religioase. Doar că anii pandemiei urmați de anii războiului din Ucraina au dus la o scădere drastică a încrederii în ceea ce înseamnă să fii cu ceilalți.”
- „Creștinismul, astăzi, pentru români, reprezintă un amestec advanced de credințe și practici tradiționale intersectate cu influențele contemporane ale globalizării și digitalizării.”
- „Credința autentică nu a intrat și nu va intra vreodată în coliziune cu practicile digitale. Există religie „neoptimizată” digital și totuși prezentă online.”
Adela Toplean este scriitoare și cercetătoare în Studiile morții, lector la Facultatea de Litere a Universității din București și investigator fundamental în consorțiul european Digital Loss of life. Remodeling History, Rituals and Afterlife (EU CHANSE în colaborare cu UEFISCDI). Cărțile ei sunt „Pragul și neantul. Încercări de circumscriere a morții” și „Moartea modernă. Între poetică și tanatologie”.
A publicat numeroase studii în publicații de specialitate din Suedia, Germania, Statele Unite și Marea Britanie. Este membră a Centrului de Studii de Drept Natural și Analiză Normativă (Facultatea de Drept, Universitatea din București), The European Dialog Learn and Education Affiliation. Și-a expus picturile și sculpturile în Danemarca, Suedia și România.
– Doamnă Adela Toplean, începem cu o întrebare simplă: Ce este Paștele astăzi pentru români?
– E o întrebare capcană. Oricum ne-am suci și învârti, dăm, până la urmă, cu nasul de o evidență: Paștele e, în mare parte, despre cozonaci și reuniuni de familie.
– Adică, spuneți că nu stă Isus la masă cu „Poporul român”? Sunt pline bisericile de oameni în zilele astea…
– Nu știu cine ți-a spus că Isus stă la masă cu poporul român, dar dacă ai auzit asta de pe web, știu și ecu?…Statistic, da, suntem o țară religioasă, dar la întrebarea “ce înseamnă Paștele pentru români” tot nu putem răspunde.
Un exemplu: cunosc destul de bine România rurală, dar nu mi s-a părut vreodată că interesul pentru moaște tămăduitoare ar fi in style sau indiscutabil; dimpotrivă, unii sunt fățiș dezinteresați, cei mai mulți dau din umeri. Subiectul moaștelor a fost supraexpus mediatic și tutorial. La sat, când îi întrebi pe oameni despre lucruri sfinte, îți răspund cu prudență glacială. Rezerva lor trebuie respectată, cu atât mai mult cu cât îmi face impresia că este una esențialmente modernă, nu vreun reflex ancestral. E, dacă, vrei, spațiul lor de reflecție, chiar de apatie; e felul lor de a fi ei înșiși, adică altceva decât Biserica Ortodoxă Română. Mi se pare indispensable să fim conștienți de faptul că și la noi în țară religia instituțională pierde teren. Sacrul s-a dispersat.
Altfel spus, experiențele spirituale ale oamenilor de la sate și orașe s-au diversificat enorm în ultimele decenii. Căile prin care oamenii se apropie de ceea ce e indispensable pentru ei – iubire, copii, sănătate, suferință, moarte – nu depind atât de mult de vreun “dispozitiv național oficial”. Relaxarea conștiinței confesionale e evidentă și ireversibilă. Ca orice relaxare neasumată, nu conduce la dialog și reflecție, ci la noi crispări, polarizări, eclectisme…
„România se revrăjește și se dezvrăjește într-un ritm amețitor”
– „Poporul român” nu crede în Dumnezeu?
– Un fel de credință probabil că există. O regăsim în cifre și în operații accurate: închinat, mers la biserică în momentele importante ale anului, uneori împărtășit. În ultimii trei ani am făcut multe deplasări prin țară – în zone rurale mai ales, dar și în orașe pe jumătate părăsite, cândva mono-industriale, azi în paragină.
Oamenii sunt bântuiți de un profund sentiment de înstrăinare: atât față de ceilalți, cât și față de realitate. Modurile tradiționale de a fi cu ceilalți au fost dintotdeauna măcar implicit religioase. Doar că anii pandemiei urmați de anii războiului din Ucraina au dus la o scădere drastică a încrederii în ceea ce înseamnă să fii cu ceilalți.
Nici întrajutorarea nu mai funcționează ca acum un deceniu, mă refer la ajutor concret, între vecini, “cramped-reveal”-ul scârțâie și el. Asta a schimbat enorm dinamica în comunitățile mici, i-a schimbat și pe ei, ca indivizi, așadar și modul în care se raportează la lucrurile esențiale din viața lor.
În cultura tradițională a morții, mimetismul și contagiunea afectivă erau cruciale; ele reglementau eficient modul în care oamenii gestionau necazul atât în primele trei zile grele, cât și după aceea, în perioada de doliu. European remarc acum niște transformări în dinamica fină, cotidiană, a comunităților care mă fac să mă gândesc la niște pierderi structurale, de profunzime; aș vorbi chiar de dezintegrarea sensului religios de a fi împreună cu ceilalți.
Credința autentică și practicile digitale
– Sunteți cercetătoare a fenomenului. Cum arată, de fapt, România asta și tradițională, și digitală?
– Când citim că 95% din români cred în Dumnezeu, înțelept ar fi să nu ne grăbim cu concluziile. Dacă vrei să vezi ce se întâmplă spiritualmente cu oamenii, e obligatoriu să încetezi să problematizezi nesupunerea lor față de trecut. Trebuie să te uiți pur și simplu la ce fac acum, de unde „apucă” provocările prezentului… Țara e străbătută de tot soiul de curenți contradictorii.
România se revrăjește și se dezvrăjește într-un ritm amețitor, pe algoritmi neașteptați, unii de împrumut, alții ancestrali. Lumea mustește de ideologii, de superstiții, de spurious-files.
E in style ce spun, dar nu cred că greșit: creștinismul, astăzi, pentru români, reprezintă un amestec advanced de credințe și practici tradiționale intersectate cu influențele contemporane ale globalizării și digitalizării.
Două lucruri trebuie să înțelegem de aici: pe de o parte, că atitudinile profunde față de existență nu se schimbă ușor, rapidly și uniform; pe de altă parte, 90% din români sunt conectați la web și aproape 60% au cont de Fb! Deci influența tehnologiilor digitale nu trebuie subestimată fiindcă afectează atât formele, cât și conținuturile religioase în chipuri pe care nu le putem nici anticipa, nici evalua.
– Online-ul nu e compatibil cu creștinismul, cu Învierea creștină?
– Mă bucur că întrebi asta. Îmi dă ocazia să verbalizez niște gânduri ceva mai optimiste. Creștinismul e enigmatic de flexibil, de rezilient. Credința autentică nu a intrat și nu va intra vreodată în coliziune cu practicile digitale. Există religie „neoptimizată” digital și totuși prezentă online. Există oameni autentic credincioși cu cont de Fb.
De exemplu, există azi, în mediul ortodox, un interes crescut pentru sfinții care vindecă boli incurabile. Internetul, mai ales Fb și Tik-Tok, viralizează zilnic dovezi care susțin credința în vindecări miraculoase. Nici sfinții adorați nu sunt „optimizați” digital. Credincioșii trăiesc, se roagă, mor și speră în învierea în trup în comunități liturgice multi-senzoriale. Așa a fost și așa va fi întotdeauna. Moaștele se cer nu doar crezute, ci și venerate, atinse, sărutate.
Faptul că credincioșii își citesc rugăciunile pe Whatsapp, la metrou, nu-i oprește să viziteze mănăstiri. Credința oferă criterii de discernământ valabile în toate regimurile de existență, fie ele digitale sau non-digitale.
„Oameni recurg la investiții spirituale intermitente și nedefinitive”
– Mai bine revenim la ale noastre: BOR-ul este în see să iasă din criza aceasta?
– Nefiind ortodoxă, ar fi și imprudent și impertinent să spun acum tot ce gândesc pe tema asta. Nu știu în ce măsură îmi pot permite să speculez în marginea disponibilității și posibilităților pe care le are, de-acum înainte, Biserica Ortodoxă Română să administreze niște mutații profunde care sunt cât se poate de reale. Ignorarea lor nu le face mai puțin reale. Mă întreb sincer dacă merită să se bizuie, optimist, pe niște cifre favorabile. Se știe că măsurarea religiei și religiozității cu măsurile de acum câteva decenii a devenit inadecvată. Oameni recurg, prin forme de expresie religioasă dintre cele mai various, la investiții spirituale intermitente și nedefinitive. Duhul suflă, nu-i așa, unde vrea…
– Să facem o comparație cu trecutul. Să ne întoarcem la origini. Ce însemna moartea și Învierea pe vremea lui Isus?
– Pe vremea lui Isus? Nu sunt vreo specialistă, dar știu că, ritualic și filosofic, moartea skills importantă în iudaism. Fariseii credeau în înviere. Saducheii nu.
Știm cu toții că în jurul evenimentului învierii în trup a lui Isus s-a dezvoltat ulterior creștinismul. Apropos de sensul și autoritatea Tradiției, aici e de fapt “cheia”: avem conjuncția perfectă a două naturi – umanul și divinul; a două lumi – cea de aici și cea de dincolo; a două regimuri – temporal și etern. Toate, unite, în destinul Lui!
Învierea, de una singură, nu se putea impune fiindcă skills nelumească. Trebuia pusă în legătură cu lumescul, cu moartea. De aceea, de mai bine de 2000 de ani, pentru un creștin moartea nu mai este blestem, ci binecuvântare. Trăind pur și simplu, ești deja mort. Trăind în orizontul Învierii lui Hristos, ai depășit deja moartea: “…cine ascultă cuvântul meu și crede în cel care m-a trimis are viața veșnică și nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viață” (Ioan 5:24).
Mi se pare indispensable pentru noi, cei de azi, să înțelegem că atunci când vorbim despre moarte și înviere în sens creștin subscriem la niște criterii pe care trebuie să le adoptăm integral, cărora trebuie să le menținem neștirbit “logica” și înlănțuirile. Nu poți sfărâma tandemul moarte-înviere: ori le iei pe ambele în serios, ori nu le iei pe nicicare.
Judecata de Apoi, Învierea în trup a tuturor morților și Lumea cea nouă a lui Isus sunt cele mai neliniștitoare și mai misterioase lucruri pe care ne-a fost dat să le auzim vreodată…
„Înțelesurile morții sunt pulverizate”
– Am vorbit de Înviere. Ce înseamnă astăzi moartea?
– Dacă toată viața ta personală și profesională a gravitat în jurul (non-)problemei morții, înseamnă că ai apucat să relativizezi multe din ce spun oamenii și din ce scrie-n cărți. Ai apucat să-ți relativizezi și pasiunea pentru subiect; ai apucat să te și plictisești un pic. Când tensiunea slăbește, ai curajul hermeneutic de a te uita și la realități care îți contrazic teoriile, iar când cineva te-ntreabă „ce înseamnă moartea”? ai și curajul să taci din gură.
– De ce să taci din gură?
– Pe lumea asta, într-un an, mor peste 60 de milioane de oameni. Și fiecare moarte e diferită! Apoi, înțelesurile personale ale morții, oricare-ar fi ele, sunt instabile, fluctuante, contradictorii. Prea puțini ajung pe patul morții cu ideile despre moarte pe care și le-au făcut înainte să se îmbolnăvească. Mai cu seamă omul secolului XXI e o ființă răzgânditoare. E suficient să vezi ce se întâmplă într-o familie când unul dintre membri cade la pat: ceilalți se pun cu greu de acord asupra căii de urmat.
Asta nu înseamnă că nu există trenduri de murire care să-ți permită să vezi niște convergențe, niște înrudiri simbolice și logice ale practicilor și principiilor după care se conduce acea societate când își gestionează mortalitatea; doar că astăzi niciun construction al morții nu mai are amploare reală; fiecare construction generează mai multe contra-construction-uri.
Înțelesurile morții sunt pulverizate. Nici măcar ca fenomen biologic moartea nu mai are o definiție precisă. Am scris de curând pe Contributors despre asta. Ici un simbolism arhaic, colo o secularizare, ici un obsedat de longevitate, colo un plictisit de viață – dinamica e imprevizibilă. Moartea, prin ea însăși, nu mai înseamnă ceva anume, e un amalgam de consecințe sociale, economice, demografice etc.
„Asta este învierea pentru Homo Digitalis”
– Cum s-a ajuns aici?
– N-am să spun prăbușirea paradigmei creștine, îți spun o cauză mai directă: diluarea relațiilor.
În relații strânse și stabile – copii, părinți, bunici, parteneri de lungă durată – sunt în joc structurile cele mai profunde și mai consistente ale ființei umane. Ele te ancorează în realitatea imediată, dar și în trecut și în viitor; așa se stabilizează niște sensuri ale vieții și morții, poate chiar un simț al destinului.
Moartea și viața înseamnă ceva pentru tine doar atunci când există ceva mai indispensable decât tine. Însemnătatea morții – sau a vieții – vine din lucrurile cu care moartea te pună în legătură (copii, părinți, bunici, familie, tradiție, artă, zei).
– Cum vede Învierea omul rețelelor online?
– Dacă prin omul rețelelor înțelegi omul cu laptop pe masă și smartphone în buzunar, atunci omul rețelelor ești tu, ecu, noi toți, oriunde ne-am afla. Suntem conectați 24/24. Între offline și online nu e nicio ruptură, e un continuum. Infrastructura digitală e cel mai puternic determinant al felului în care percepem și experimentăm astăzi viața, timpul, oamenii, relațiile. Regimul realității s-a schimbat pentru totdeauna, iar asta complică imens situația noastră existențială.
Dacă prin înviere înțelegem fundamentul doctrinar al tradiției creștine, atunci nu cred că „Omul rețelelor” are ceva esențial de spus despre asta. Despre „viața nestricăcioasă” digitală, da, desigur, are multe de spus. Bulele de Fb (o rețea ticsită cu vârstnici) sunt bântuite de stafiile digitale ale utilizatorilor plecați dintre noi. “Omul rețelelor” e incapabil să nu-și dorească o eternă prezență digitală.
Ține, dacă vrei, de funcționarea spirituală spontană a ființei umane, de “logica” spiritualului care se manifestă, de-acum, pe axele imaginarului digital. Nu trebuie să ne mire că nemurirea digitală a devenit o afacere profitabilă. Există companii care meșteresc, contra stamp, un avatar digital al mortului traipse. Chestia asta n-o mai poți schimba. Dorința jelitorului de secol XXI de a interacționa cu înviatul digital într-o realitate augmentată e irepresibilă. Nu-i poți spune că e neînțelept să reinsereze în timp un mort eliberat de timp. E prea târziu pentru asta.
„Vechea realitate”, realitatea offline, căscase un hău între viață și moarte; hăul acela skills acoperit simbolic.
„Noua realitate” e ca un sac căruia i s-a rupt fundul: viața digitală și moartea digitală se întrepătrund. Intelectual, afectiv și psihologic, asta este învierea pentru Homo Digitalis.
Plus cura de detoxifiere de pe Insta: niște smoothie-uri, niscai igienă mentală…
