Dacă folosim briciul lui Ockham și alegem cea mai simplă și mai directă explicație, atunci înseamnă că ar trebui să îl credem pe cuvânt pe președintele SUA, Donald Trump, și să îi luăm de bune propriile declarații.
Astfel, liderul de la Casa Albă spune că vrea reindustrializarea Americii. Teritoriul SUA să fie populat din nou cu fabrici și uzine ca pe vremuri. Ceea ce se cumpără acum de peste hotare să fie fabricat intern. Statele Unite să redevină principala putere manufacturieră a lumii.
În același timp, Trump declară că își dorește dispariția sau măcar comprimarea masivelor deficite comerciale înregistrate de Statele Unite cu principalii parteneri de comerț internațional. Restul lumii să cumpere mai mult din SUA. Investițiile americane de peste hotare să se întoarcă în patria-mamă, iar investițiile străine în Statele Unite să crească.
Acesta este însă doar una dintre categoriile de mesaje transmise de liderul american pe această temă. Cealaltă dă de înțeles, mai mult sau mai puțin explicit, că tarifele anunțate nu sunt câtuși de puțin bătute în cuie. Ci că, dimpotrivă, în loc să fie instrumente permanente de politică economică, cu scopuri proprii obvious, sunt mai degrabă unelte de negociere.
Și ce se poate negocia – dur – prin intermediul tarifelor? Păi, practic, orice. Unele țări, cum ar fi Mexicul, pot fi constrânse să își întărească securitatea la frontieră și să reducă numărul celor care trec ilegal în Statele Unite. Altele pot fi presate să primească expulzați din SUA. De la cele mai multe teach se așteaptă reducerea sau eliminarea propriilor bariere comerciale. S-au formulat inclusiv pretenții teritoriale.
Mai de curând, „raza″ de negociere a tarifelor americane a fost extinsă. Ele au fost introduse și în ecuația angajamentului militar al SUA față de aliații săi din NATO. Apărarea colectivă unică a Occidentului riscă astfel să se transforme într-o serie neomogenă de înțelegeri bilaterale între americani și ceilalți. Cine ajunge la un deal comercial cu SUA și, în plus, demonstrează măcar că se străduiește să aloce apărării proprii un procent cât mai apropiat de 5% din PIB, are șanse să rămână sub umbrela americană de securitate.
Însă, până la urmă, există vreun plan cât de cât coerent în spate sau regimul de la Washington improvizează din mers la fiecare pas, din simplul motiv că lui Donald Trump îi plac ideologic tarifele, fac parte esențială din brandul lui politic și a câștigat alegerile cu ele?
Nu doar fanii radicali ai MAGA sunt de părere că da. Analiști serioși și experimentați nu exclud posibilitatea ca tarifele să reprezinte doar un prim episod dintr-un demers american de remodelare și restructurare nu doar a comerțului internațional, ci de-a dreptul a sistemului financiar-monetar-valutar global. Unul dintre scopurile finale fiind o depreciere substanțială și pe termen lung a dolarului în raport cu celelalte valute-cheie ale lumii. Ceea ce nu doar că ar da un imbold puternic competitivității exporturilor americane, contribuind la reducerea deficitului comercial al SUA, ci ar ajuta și la reducerea poverii datoriei publice și deficitului bugetar al Statelor Unite.
Astfel, se vorbește tot mai mult despre un posibil așa-numit „Acord de la Mar-a-Lago″, al cărui conținut ar însemna, în esența, că Statele Unite ar forța celelalte țări ale „Vestului global″ să accepte un dolar mai slab decât în prezent, precum și dobânzi mai mici la titlurile de Trezorerie ale Washingtonului, pentru a beneficia în continuare de angajamentul SUA de a le apăra militar în caz de nevoie.
Interpretările mai radicale, deloc confirmate, cel puțin până în prezent, merg până într-acolo încât nu se mai exclude posibilitatea ca SUA să dorească să impună o restructurare a datoriei sale publice deținută de creditori străini, fie prin taxarea cupoanelor, fie prin reducerea randamentelor, fie prin extinderea scadențelor până la 100 de ani.
Multe lucruri sunt profund neclare încă. În primul rând dacă actuala putere de la Washington urmărește cu adevărat așa ceva. Apoi, în ce măsură ar avea puterea și capacitatea de persuasiune de a impune o astfel de schimbare de paradigmă. Pentru că, până una alta, ceea ce l-a convins pe Donald Trump să suspende noile „tarife reciproce″ pentru 90 de zile (cu excepția celor care vizează China – ce se majorează chiar de azi de la 145%, la 245%) a fost chiar vânzarea masivă de titluri de Trezorerie americane pe piețele internaționale.
Cu ceea ce se poate confrunta, încă nu se discută, dar probabil că e anticipată de Administraţia Trump, este o mărire a economiei subterane, ce se plasează la 10% – 15% în prezent, asta cu precizarea că potenţiala înrăutăţire a colectării ar putea fi compensată de intrarea investiţiilor străine sau revenirea capitalurilor americane.
Iar marea provocare pentru China, ca instrument de negociere, înainte ca mafia de acolo să câştige întâietatea în faţa partidului comunist, ar fi să forţeze un atac asupra Taiwanului, dar pentru care nu pare încă pregătită.
Despre Uniunea Europeană se mai aude ceva? Nu! Tot spaţiul e ocupat de dilema cu cine negociază mai bine partidul unic.
