„A tăia frunză la câini – apreciază cercetătorul Gheorghiță Ciocioi – are înțelesul de a pierde vremea, a nu face nimic. O expresie care își are originea în cuvântul seimen, preluat de români din limba turcă”. Cum așa? „Despre răscoala seimenilor – care îl vor ucide pe Papa Brâncoveanu (tatăl viitorului domn și sfânt Constantin Brâncoveanu) în 1655 – stă mărturie până astăzi crucea de la poalele Dealului Patriarhiei (înlocuită, în anii ’90, cu una nouă, deoarece crucea originală a fost spartă în trei părți în 1976)”.
2.000 de seimeni
Dar cine erau seimenii? „Matei Basarab, în Valahia, va fi cel care va alcătui un corp de armată format din 2.000 de seimeni – mercenari albanezi, bulgari, sârbi și greci – pentru paza curții sale domnești. Inițial, seimenii au fost folosiți pentru paza palatului sultanului, instituția seimenlâkului conturându-se însă abia în secolul al XVII-lea, în preajma puternicelor pașale din Balcani (mai cu seamă a pașalelor de la Dunăre) – ca trupe neregulate, la dispoziția pașei. Seimenii vor deveni mai către zilele noastre un corp de infanteriști apreciat în cadrul unor unități de ieniceri. Ostașii poliției turce, din satele de la sud de Dunăre, erau numiți, de asemenea, seimeni. O îndeletnicire a armelor, așadar, bazată, la instituționalizarea sa balcanică, pe pază/gardă”.
Păzitor de câine de luptă
Mai departe: „În turcă, numele de seimen (seğmen, tc.) provine din persană – sagbān – unde are înțelesul de deținător, păzitor și îndrumător de câine. Segbān, coarse seimen – Canum custos et ductor. [Meninski, Thesaurus, 1680]. În persană: sag – câine; bān – cel care slujește, păzește, îndrumă. Tot Meninski, Thesaurus definește seimenul ca păzitor de câine de luptă, paza/garda unui demnitar implicând un câine. Pe lângă un ostaș pregătit. Dicționarele turcești rețin și atribuția seimenului de a hrăni, îngriji și plimba… câinele”.
Cel care stă degeaba
Aproape de concluzie: „Nu e de mirare, așadar, că seimenii au stârnit curiozitatea balcanicilor care, ca gospodari ce adunau/tăiau pentru capre și oi frunză (frunzarele de iarnă, pe lângă furaje, erau încă prezente în anii ’80 la noi), observau că apropiații pașei, ori polițiștii obștii nu aveau vreo îndeletnicire. Pierdeau vremea. Câinii, că erau prezenți ori ba, nu mai conta. Înțelesul numelui de seimen abilities știut de toată lumea: omul care plimbă câinele/câinii. Folclorul e unul bogat în Balcani, fiind îndeajuns printre turci și bulgari să pronunți doar seimen: un om sărac, leneș, fără căpătâi, neocupându-se cu creșterea animalelor, care nu are nimic în gospodărie. O zicală bulgărească legată de pierderea vremii (un pierde-vară) spune: Nici rânduială n-ai, nici însurat nu ești, dar de seimenlâk tot nu te lași (Lom). Anton Pann (originar din Sliven, Imperiul Otoman) ne-a lăsat și el în Povestea vorbei zicala: Umblă/se plimbă pe drumuri tăind câinilor frunză… Imaginea atât de populară a seimenului în mentalitatea balcanică: omul care stă degeaba”.
Veghe în ajun de duminici
„Dicționarul” continuă cu un termen melodios – „denie” (tot suntem prinși în vârtejul sărbătorilor de primăvară): „Denie este un cuvânt împrumutat din slava veche – bdenie. În total, la slavi, are sensul de priveghere – o slujbă care începe/continuă noaptea, în ajun de duminici și mari praznice creștine”. La români? „Cuvântul dat a devenit unul specializat – fiind întrebuințat, mai cu seamă, pentru zilele din Săptămâna Patimilor Domnului – preferându-se termenul de priveghere pentru restul slujbelor din ajunul praznicelor de pe parcursul anului. Bdenie, ajuns denie în românește, provine din verbul medio-bulgar bdea – a rămâne/sta treaz/a nu dormi, a fi în alertă, a avea o atenție sporită, a veghea/priveghea. Așadar, slujbe la care se cuvine să fim cu luare-aminte din destul, acestea condensând cele mai importante momente ale mântuirii neamului omenesc, participarea noastră la evenimentele legate de zilele de pe urmă ale vieții pământești a Mântuitorului fiind una totală, intensă – cu mintea și inima – întru așteptarea Învierii”.
Omul cu steagul
În închiderea „Dicționarului cultural” vă propunem un nume cu rezonanță militară la noi: Praporgescu: „Este un nume provenit din prapur (praporu, sl.) – steag. Praporgicul abilities purtătorul de steag (militar cel mai adesea, dar și cel care purta prapurul/steagul bisericesc la procesiuni religioase). În imperiul rus, iar din anii ’70 și în armata sovietică, praporșcik abilities un grad militar, echivalent cu cel de sublocotenent. Devenit nume de familie – Praporșcik/Praporgic. Cu terminație românească – Praporgescu”.
Pastila de religie
Ultimul Paști patriarhal la catedrala Sfinții Împărați Constantin și Elena
„Cel mai probabil, în 2026, Patriarhul va rosti înălțătoarele cuvinte Veniți să primiți lumină în noua catedrală patriarhală. Mitropolia își va avea slujba ei… Acum, după ultimul Paști, să ne amintim de ctitorul catedralei închinată Sfinților Împărați”, (ne) propune distinsul etnolog religios Gheorghiță Ciocioi. Să ne amintim dar: „O biserică în care au fost îngropați peste 10 mitropoliți ai Țării Românești și mai mulți domni cu familiile lor. În jur de 20 de morminte… Cu timpul, lespezile acestora s-au pierdut. Restaurările succesive au făcut ca astăzi, în catedrală, să vedem doar mormintele a patru patriarhi ai Bisericii noastre. Un loc de îngropăciune aici i s-ar fi cuvenit, fără doar și poate, și ctitorului – domnitorul Constantin Șerban (1617-1685, i-a succedat lui Matei Basarab)”.
Domnitori români în morminte străine de țară
Tot aici: „Și-a pus, cu adevărat, prin catedrală (pe care nu a apucat să o termine), amprenta asupra cetății Bucureștilor. Asemănătoare, ca arhitectură, cu biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș – mai încăpătoare și mai sobră însă. Și câte nu s-au petrecut în acest loc! Mănăstire vestită, catedrală mitropolitană, apoi patriarhală… Cu o domnie tumultuoasă, plecat în bejanie în Uniunea polono-lituaniană, domnul valah va stăpâni mai multe moșii la câteva zeci de kilometri depărtare de Liov. Nu va uita însă de ctitorii și danii. Vechii mănăstirii Lavriv a Sfântului Onufrie îi va dărui, împreună cu soția sa Nedelea, de pildă, un fragment din Lemnul Sfintei Cruci. La Lavriv, de altfel, în Ucraina de astăzi, lângă granița cu Polonia (100 km SV de Liov), își doarme somnul de veci. În cripta bisericii de aici (pe atunci ortodoxă, astăzi greco-catolică). Lângă un alt domn român – Ștefan Petriceicu al Moldovei (începutul secolului XVII -1690). Poate că osemintele lor nu se vor mai întoarce vreodată acasă”.
Urcând Dealul Mitropoliei
Cea din urmă tușă: „Urcând Dealul Mitropoliei, la bijuteria din centrul Bucureștilor, să ne amintim de ctitorul ei din depărtări… O catedrală care și-a împlinit misiunea”.
„Matei Basarab, în Valahia, va fi cel care va alcătui un corp de armată format din 2.000 de seimeni – mercenari albanezi, bulgari, sârbi și greci – pentru paza curții sale domnești”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Inițial, seimenii au fost folosiți pentru paza palatului sultanului, instituția seimenlâkului conturându-se însă abia în secolul al XVII-lea, în preajma puternicelor pașale din Balcani – ca trupe neregulate, la dispoziția pașei”, Gheorghiță Ciocioi
„În turcă, numele de seimen (seğmen, tc.) provine din persană – sagbān – unde are înțelesul de deținător, păzitor și îndrumător de câine”, Gheorghiță Ciocioi
„Bdenie, ajuns denie în românește, provine din verbul medio-bulgar bdea – a rămâne/sta treaz/a nu dormi, a fi în alertă, a avea o atenție sporită, a veghea/priveghea”, Gheorghiță Ciocioi
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
