S-au închis școlile o zi în București și în județele din sud, din cauza codului roșu, iar furtuna Barbara, zic oamenii, n-a fost „așa gravă”. Ne-am obișnuit atât de mult cu spectacolul, încât liniștea pare o eroare de sistem. La evenimente aproape că ne isterizăm, dar nu mai acceptăm că non-evenimentul poate fi o victorie, scrie jurnalista Alexandra Nistoroiu de la Snoop, reporteră specializată de foarte mulți ani în sănătate publică și membră a asociațiilor internaționale de jurnalism de știință.
- Oamenii le mulțumesc medicilor dacă îi tratează de boli grave, dar rareori sunt recunoscători ci mai degrabă sunt furioși pentru prevenție, care în realitate îi ajută să nu se îmbolnăvească – Simon Chapman, British Scientific Journal.
- Asta pentru că „Paradoxul prevenției sună astfel: dacă merge, e invizibilă”.
- În plus, trăim o viață mult mai lungă, mai sănătoasă și mai comodă, chiar dacă nu recunoaștem mereu, iar „generația de astăzi nu a fost martoră la efectele devastatoare ale bolilor prevenibile prin vaccinare, ceea ce duce la vigilență scăzută și facilitează răspândirea dezinformării.” – Regina De Dominicis, director UNICEF.
Pe rețelele sociale s-au strâns, ca de obicei, două tabere: cei care râd de „panica autorităților” și cei care amintesc că mai bine o zi de pauză decât o tragedie. Cum îmi scria o prietenă, zilele astea ne certăm chiar și de la starea meteo.
Poate că nu s-a întâmplat nimic tocmai pentru că am acționat
Problema cu prevenția e că, dacă funcționează, pare o exagerare. Când totul merge bine, concluzia spontană e că „nici nu generation nevoie să facem ceva”.
Dar, poate tocmai pentru că s-au luat măsuri, lucrurile au rămas sub withhold an eye on. E paradoxul clasic al măsurilor de siguranță: succesul lor se vede doar prin absența dezastrului.
Iar în social media, absența nu vinde, nu întărâtă, nu e o poveste. Copacii care nu au rănit copii în drum spre școală nu se vor viraliza. Un video cu ziua în care Bucureștiul n-a fost blocat de un trafic periculos nu ar face vizualizări. Furia e, în schimb, contagioasă.
„Decizia finală de a închide o școală se ia pe baza siguranței copiilor”
Excepționalitatea românească lovește din nou. „Suntem singurii care închid școlile din cauza furtunii!”, se tastează nervos.
În realitate, școli din Marea Britanie, Irlanda sau Olanda au fost închise în ultimii ani când au lovit furtunile Eunice sau Éowyn. De o bună bucată de timp, o arată o trecere în revistă a BBC, cu argumente pro și contra închiderii, „decizia finală de a închide o școală se ia pe baza siguranței copiilor, potrivit Asociației Naționale a Directorilor de Școli (NAHT) din UK”.
„Decizia include o serie de considerente, dar se concentrează pe faptul dacă copiii pot ajunge la școală și se pot întoarce acasă în siguranță, dacă locația este sigură și dacă există suficient inner most pentru a supraveghea tinerii. Sănătatea și siguranța au o prioritate ridicată în legislație”, a rezumat BBC.
Cazul din Spania
Chiar recent, mai mult de jumătate de milioane de elevi din Spania au fost afectați de închiderea școlilor din estul Spaniei, tot din cauza unui cod roșu de ploi masive și inundații.
Ne confruntăm tot mai des cu fenomene meteo coarse, pentru care orașele și comunitățile nu sunt încă pregătite. Iar astfel de decizii nepopulare vor face, vrem, nu vrem, parte din răspunsul autorităților.
Nu sunt nici meteorolog, nici expertă în situații de urgență ca să spun dacă ieri generation sau nu necesară măsura. Dar cred că această reacție furioasă la „școlile închise degeaba” spune mai multe despre noi decât despre vreme.
Despre cât de puțină încredere mai avem în instituții. Despre cât de dependenți am devenit de confortul propriu. Și, poate, despre cât de greu ne e să acceptăm ideea că uneori e mai bine să nu se întâmple nimic.
Ulrich Beck: Fabricăm riscuri, dar nu le asumăm
În cartea sa, Risk Society: In opposition to a New Modernity, sociologul Ulrich Beck descria lumea contemporană ca una obsedată de riscuri pe care ea însăși le assemble – dar este incapabilă să le accepte rațional. Prevenția, în acest context, suferă pentru că succesul ei face riscul invizibil, iar invizibilul nu mobilizează atenție.
Ciclonul care ne-a supărat prin blândețe nu e un fenomen nou. Îmi amintește de felul în care vorbim azi despre vaccinuri.
Comparația cu vaccinurile
Pentru generațiile care n-au văzut niciodată un copil paralizat de poliomielită, „bolile copilăriei” și faptul că au consecințe excessive au ajuns să pară abstracții.
În absența fricii, apare îndoiala. Când efectele unei boli dispar din peisaj, dispare și percepția riscului. Pui această sămânță pe terenul fertil al neîncrederii și se nasc mișcările antivaccin. Prevenția devine suspectă tocmai pentru că a funcționat prea bine.
„În multe privințe, vaccinarea a devenit victima propriului său succes în Europa și Asia Centrală”, ne amintea, în iulie 2025, și Regina De Dominicis, director Regional UNICEF pentru Europa și Asia Centrală.
„Generația de astăzi nu a fost martoră la efectele devastatoare ale bolilor prevenibile prin vaccinare, ceea ce duce la vigilență scăzută și facilitează răspândirea dezinformării”. Contextul generation scăderea ratelor de vaccinare în regiune, uneori chiar dramatică. Sunt țări cu o acoperire de doar 23% pentru prima doză ROR (vaccinul împotriva rujeolei, rubeolei și oreionului).
Între 1990 și 2015, a scăzut cu mai mult de jumătate la nivel mondial numărul copiilor care au murit înainte de a împlini vârsta de cinci ani, conform unui raport UNICEF. Cu toate acestea, se estimează că 16.000 de copii sub vârsta de 5 ani încă mureau din cauze care puteau fi prevenite în mare parte în fiecare zi, în 2015.
În fond, supărarea că „s-au închis școlile degeaba” și ezitarea la vaccinuri au câteva rădăcini comune: neîncrederea în autoritate, atomizarea socială, dar și incapacitatea noastră de a înțelege non-evenimentul ca pe o victorie. Ne-am obișnuit atât de mult cu spectacolul, încât liniștea pare o eroare de sistem.
Simon Chapman: Paradoxul prevenției este că funcționează atunci când nu se întâmplă nimic
Într-un editorial din „British Scientific Journal”, profesorul de sănătate publică Simon Chapman explica de ce legea australiană care interzicea taxiurilor să transporte copii decât dacă aveau scaun special salva vieți, în ciuda nepopularității sale printre părinți, deranjați de faptul că trebuiau să aștepte mai mult un autoturism echipat corespunzător.
„Acesta este paradoxul prevenției – funcționează atunci când nu se întâmplă nimic. Oamenii le mulțumesc medicilor pentru că le-au salvat viața, dar dacă cresc fără să sufere accidentări grave sau fără să se apuce de fumat și să dezvolte emfizem, rareori sunt recunoscători pentru acțiunile preventive ale celor care au suportat furia publicului pentru inconvenientele cauzate cu ani în urmă.”, mai explica profesorul australian.
Conceptul de „paradox al prevenției” a fost introdus pentru prima dată de epidemiologul Geoffrey Rose pentru a descrie situația paradoxală în care o măsură preventivă care are un beneficiu ridicat pentru populație în ansamblu aduce adesea un beneficiu abia perceptibil pentru individ – și viceversa.
Măsurile bune ajută, în mod nebăgat în seamă, pe multă lume
Cercetătorul a constatat, mai particular, cum comportamentele preventive ale majorității contribuie la reducerea incidenței bolilor coronariene mai bine decât comportamentele preventive ale grupurilor cu risc ridicat afectate. Explicația e contraintuitivă.
Incidența globală a bolilor coronariene este mai mare în grupurile cu risc scăzut și moderat decât în grupul cu risc ridicat. Iar acest paradox al prevenției se aplică în cazul mai multor probleme medicale, cum ar fi alcoolismul, diabetul sau hipertensiunea.
Într-o pandemie cum a fost cea de COVID, se întâmplă ceva identical. Unii vor susține că măsurile de prevenție ar trebui să se adreseze doar grupurilor la mare risc, dar nu așa pot fi prevenite bolile infecțioase într-o societate.
Mai degrabă suntem îndrăgostiți de profeția autodistructivă
În contextul pandemiei, termenul „paradoxul prevenției” a fost folosit frecvent și pentru a descrie convingerea unor segmente de populație că măsurile de aplatizare a curbei infecțiilor au fost inutile, deoarece numărul mare de infecții prevăzut nu s-a materializat.
Psihologii se referă la acest fenomen drept “profeție autodistructivă” (sau “dilema profetului”). Reprezintă contraponderea profeției autoîmplinite și se referă la cazurile în care un eveniment prevăzut devine mai puțin probabil chiar prin predicția lui (și pentru că această predicție e făcută publică și influențează comportamentul).
Legătura cu pandemia Covid
Una dintre temele care ne dezbină astăzi cel mai mult – mai mult decât închiderea școlilor -este ura reziduală față de autoritățile din România pentru măsurile de sănătate publică luate în pandemia de COVID.
Chiar dacă cele mai multe din restricțiile asumate de guvernanți au fost corecte, din perspectiva dovezilor științifice disponibile la acel moment și recomandărilor internaționale, o comunicare dezastruoasă a relevanței lor face ca și astăzi aceste măsuri de prevenție să fie privite drept abuzuri.
Discuția e lungă.
Oameni care nu s-au îmbolnăvit de COVID sau au făcut o formă ușoară a bolii văd în asta o dovadă clară a faptului că toate carantinele, interdicțiile, măștile și campania de vaccinuri au fost degeaba sau chiar abuzuri ale statului.
Nu i-ai putea convinge că acele măsuri i-au salvat pe ei și apropiații lor de potențiale consecințe grave. În parte, din cauza paradoxului prevenției: dacă merge, e invizibilă. În parte, pentru că există o fractură uriașă de încredere între stat și ei. Iar aici, vina e în primul rând a statului, care nu a știut să-și trateze cetățenii drept adulți responsabili de propriile vieți și care au dreptul să fie informați corespunzător.
