Generația Z în fața provocărilor pieței muncii. „Puțini se așteaptă la 7.000 de lei, din prima. Dar măcar un 5.000, să poți trăi”

România are o rată ridicată de șomaj în rândul tinerilor, însă a trecut și prin perioade mai dificile. Adesea criticați pentru lipsa de interes în a-și căuta de lucru sau pentru pretențiile exagerate, mulți tineri arată că modul în care sunt priviți ține mai degrabă de prejudecățile din societate. 

Tineri la lucru. Sursa: Freepik.com

România înregistrează una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului în rândul tinerilor, din Uniunea Europeană.

Peste un sfert din tinerii cu vârste sub 25 de ani nu au locuri de muncă, arată rapoartele recente publicate de Eurostat, platforma de statistică a Uniunii Europene.

Numărul ridicat al tinerilor șomeri a stârnit de-a lungul timpului motive de îngrijorare, iar adesea sunt criticați în spațiul public fie pentru „pretențiile salariale” atunci când își caută locuri de muncă, fie pentru dezinteresul arătat în fața ofertelor de pe piața muncii.

Pe rețelele sociale, numeroși tineri din „generația Z” au încercat să răspundă criticilor cu privire la aceste aspecte.

„Puțini oameni chiar se așteaptă la 7.000 de lei pe lună din prima. Dar măcar un 4.500–5000 de lei, cât să poți trăi, mi se pare de bun-simț să oferi unui tânăr. Având în vedere că nici nu ne dorim să sclavagim, dar vrem să ne permitem și o chirie decentă, să avem ce mânca și, eventual, poate, dacă ne mai rămân bani, să putem ieși o dată pe săptămână la o terasă”, scrie un tânăr din „Generația Z” (între anii 1997 și 2012) pe un grup dedicat acesteia, de pe platforma Reddit.

Salariile, între pretențiie exagerate și normalitate

Un alt tânăr adaugă că nu vrea să aibă statuie la locul de muncă ori să lucreze „ca un martir” așa cum au muncit părinții săi, dar nu vrea să își dedice tot timpul unui serviciu unde i se oferă un salariu mic.

„Eu, personal, dacă nu o să am salariu de 7–8.000 lei până la 25 de ani, am să plec din țară definitiv”, transmite un alt tânăr.

Un alt tânăr explică faptul că generația sa are pretenții salariale aparent ridicate, pentru că solicită salarii medii, imediat după ce finalizează liceul sau facultatea, în timp ce angajați cu experiență au salarii mai mici.

„Te duci să te angajezi la o companie și vrei 6.000 de lei, când cei mai vechi de acolo câștigă 3.500–4.000 de lei. Chiar dacă ai fost foarte bun în facultate, nu ai cum să știi toate lucrurile pe care le aduni în ani de experiență, profesorii nu ți-au spus tot, nu te-ai lovit de o realitate profesională”, adaugă acesta.

Nu trăiești ca să muncești, ci invers, este de părere altcineva. Un alt român, născut în 1991, povestește că a muncit de la 16 ani, pentru venituri mici, însă în trecut nu și-a pus problema ce salariu va primi, dorindu-și doar să fie independent.

„Acum eu sunt cel care angajează și mai contează și ce valoare aduci când ceri un anumit salariu. Dacă veniți doar cu pretenții, fără nimic de pus pe masă, nu o să fiți angajați mai pe nicăieri – cel puțin nu cu 6–7.000 lei pe lună net. Sunt și excepții: acolo unde cei care se prezintă la interviu sunt foarte buni într-un anumit domeniu, sunt angajați. Voi vreți și bani de chirie, și bani de haine, și bani de vacanță, și bani de ieșit în oraș, eventual și o mașină. Aveam colegi care locuiau trei într-un apartament cu 3–4 camere închiriate. Toți acum au poziții de management, pentru că au învățat că merge doar prin muncă. Dacă doar ții mâna întinsă, nu o să faci nimic”, susține acesta.

Atunci tinerii cer un preț corect, raportat la costurile și cheltuielile din România, atunci când au pretenții la salarii de cel puțin 6.000 de lei, crede altcineva.

Salariile mici, o problemă pentru tineri

Mulți tineri afirmă că, în ciuda prejudecăților despre „pretențiile” pe care le au atunci când își caută de lucru, problema reală o reprezintă greutatea cu care își găsesc joburi, chiar și pe salarii apropiate de minim.

O tânără de 23 de ani, care susține că a absolvit Facultatea de Tehnică Dentară din Iași, a relatat că după ce a obținut licența, a rămas aici și s-a angajat.

„Acum, după doi ani, am terminat și masterul. Salariul este tot la nivelul minimului pe economie. Sunt la al cincilea laborator și până acum am văzut aceleași probleme: șefi cu figuri dictatoriale și pretenții de parcă te-ar plăti cu 2.000 de euro net, plus ore suplimentare neplătite.Acum aș încerca și alt domeniu, dar când am căutat am găsit doar joburi de casierie, curier, șofer, la fel, pe minimul pe economie, cu posibilități de avansare sau de pregătire profesională rare spre inexistente. Majoritatea cer experiență, pe care nu ai de unde să o capeți. Am terminat facultatea și masterul doar ca să dau peste niște patroni frustrați, supărați pe viață, care nu caută altceva decât exploatare. Și dacă nu ești cățelul lor, n-ai nicio șansă”, se plânge aceasta.

Cum ajung tinerii la venituri decente

Un student din același oraș spune că nu lucrează, însă a tot CV-uri de trei luni, dar fără succes.

„În ciuda faptului că am un CV destul de complex pentru vârsta mea (consider eu), nu e nimeni impresionat de realizările mele”, concluzionează acesta.

O altă româncă spune că a terminat facultatea și nu a găsit nimic de lucru în domeniul ei. Muncește ca vânzătoare într-un magazin de cartier, așteptând să finalizeze masterul și să plece din România.

O studentă, la Litere, povestește că a lucrat nouă luni la un magazin de retail, dar după o ceartă cu managerul nu i-a mai fost prelungit contractul. Descrie pe care le-a avut.

„Muncă multă, eforturi fizice extreme, cât mai multe weekenduri lucrate, bani cât mai puțini. Lucrasem în luna martie atât de mult, speram să se vadă la salariu (pe departamentul meu atinsesem targetul), dar nu a fost așa – am primit cei mai puțini bani de când mă angajasem. Ulterior am fost și înjurată, s-a țipat la mine etc. Mi-am dat demisia și acum lucrez la recepția unui spital. Colegele sunt – unele de treabă, altele cu aroganțe de atotștiutoare. E foarte greu să găsești ceva, am depus CV-uri în aproximativ 40 de locuri. La spital am ajuns pentru că, la propriu, am fost peste ei”, povestește aceasta.

Mulți tineri recunosc, la rândul lor, că au fost ajutați de părinți cu bani pentru a-și completa salariile sau pentru a-și plăti chiria. Alții au reușit să ajungă la salariul dorit, după eforturi suplimentare.

Un tânăr, angajat în IT, spune că la primul job, într-o companie mică din Iași, a lucrat pe salariul minim pe economie timp de un an și jumătate:

„M-am rugat să mă angajeze chiar și pe gratis, doar ca să prind experiență. Și am învățat multe. Acum lucrez de acasă, la o companie mai mare din București, unde sunt plătit bine”, afirmă acesta.

Un alt tânăr spune că ajunge la un venit lunar de 1400–1500 de euro, dar muncește foarte mult pentru acești bani.

„Eu lucrez ca electrician de mentenanță, 40 de ore pe săptămână, conform contractului, dar de multe ori bag mult peste program, ore suplimentare. Uneori plec dimineața și mă întorc tot dimineața, depinde de avarii”, adaugă acesta.

Ce ascundea „țara fără șomeri” din comunism

În ciuda șomajului ridicat în rândul tinerilor, România a depășit perioade mai dificile în privința pieței muncii și a salariilor oferite acestora.

În deceniile de comunism, statul decidea practic repartizarea tinerilor absolvenți de școli profesionale, licee și facultăți către locurile de muncă disponibile în economie, adesea fără a le oferi șansa unei alegeri libere, în funcție de nevoile sau dorințele lor.

Tinerii nu mai trebuiau să își facă griji pentru găsirea unui serviciu sau pentru riscul de a fi concediați, acest lucru fiind posibil doar în cazul unor abateri grave. Însă puteau avea o mulțime de motive de nemulțumire: locurile unde erau repartizați, salariile inadecvate, pedepsele pentru neîndeplinirea planurilor de producție, orele suplimentare și munca „patriotică” obligatorie. În plus, protestele lor erau adesea tratate brutal de regim.

Până la sfârșitul anilor 1970, puțini muncitori își manifestau public nemulțumirile prin proteste de masă. Își exprimau însă frustrările pe căi mai „tăcute” , prin productivitate scăzută, absenteism și apatie generală, arătau cercetătorii Bibliotecii Congresului SUA în volumul „România, un studiu al țării”, editat de Ronald D. Bachman.

Tinerii erau adesea nevoiți să își ascundă frustrările, în timp ce muncitorii mai în vârstă și cei mai calificați păreau cei mai puțin mulțumiți și își schimbau frecvent locurile de muncă, în căutarea unor poziții mai bune și a unor salarii mai mari. Deși muncitorii evitau canalele oficiale de exprimare, unele proteste de amploare din anii comunismului au scos la iveală problemele unei țări care, oficial, „nu avea șomaj”.

„În 1977, aproximativ 35.000 de mineri din Valea Jiului au intrat în grevă pentru a protesta împotriva penuriei de alimente și a noilor reglementări care obligau muncitorii mai în vârstă să se pensioneze cu beneficii reduse. În 1979, în jur de 2.000 de intelectuali și muncitori au încercat să formeze un sindicat liber și au cerut îmbunătățirea condițiilor de muncă, abolirea muncii forțate în weekend, recunoașterea oficială a existenței șomajului și încetarea privilegiilor speciale pentru elita de partid. La sfârșitul anului 1987, au izbucnit demonstrații și revolte de masă la Brașov. Muncitorii furioși au protestat împotriva tăierilor de salarii, a neîndeplinirii cotelor de producție, a penuriei de energie și alimente, precum și împotriva represiunii regimului. Aceștia au ars portrete ale lui Ceaușescu, au devastat primăria orașului și sediul local al Partidului Comunist, au confiscat dosare de personal și au jefuit magazinele de partid”, notau autorii studiului.

Șomajul a explodat în anii ‘90

În anii ’90 și 2000, România s-a confruntat cu cele mai mari rate ale șomajului în rândul tinerilor, cauzate de prăbușirea economiei socialiste, de restructurări și de valurile de disponibilizări din industrie.

Un studiu din 1995, intitulat „Tineretul român între tradiții socio-culturale și noile nevoi sociale”, publicat de Ministerul Tineretului și Sportului, arăta că România avea atunci 800.000 de șomeri sub vârsta de 30 de ani, că două treimi din numărul total al șomerilor erau tineri, iar rata șomajului în rândul acestora era de două ori mai mare decât în rândul adulților.

În România abia ieșită de sub regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, locurile de muncă la stat continuau să îi atragă pe tineri, în timp ce oportunitățile oferite de mediul privat și de antreprenoriat erau încă reduse. Două treimi dintre șomeri vedeau agricultura ca soluție, cel puțin pe termen scurt, pentru diminuarea șomajului, urmată de industrie, comerț, cercetare, armată și poliție, servicii publice, învățământ, administrație și sănătate.

În anii următori, problemele șomajului în rândul tinerilor au fost atenuate treptat de valurile de emigrare spre Occident.