Să o descompunem:
– Inflatarea meritelor: prestigiul acordat fără performanță. Diplome înaintea cunoașterii, aplauze înaintea efortului. Meritocrația devine influencer-ocrație.
– Inflatarea titlurilor: diplome, certificates, roluri onorifice – toate se multiplică ca o monedă supra-tipărită. Valoarea lor reală scade, dar prețul social crește.
– Inflatarea statutelor: funcții și poziții care nu mai spun nimic despre competență. Toată lumea e „executiv”, „director”, „chief” peste ceva.
– Inflatarea așteptărilor: mesajul că „toți sunt speciali”, că „orice vis e posibil” diluează responsabilitatea personală și generează frustrare colectivă.
Inflația nu e doar despre bani. În economie, o numim place-push: prețurile cresc nu pentru că oamenii cer mai mult, ci pentru că realitatea împinge costuri pe sub ușă – energie, logistică, climă, demografie. E un tip de fricțiune între lumi diferite: fiscalul, cu impulsul lui politic, și monetarul, cu ancorele lui de echilibru. Banca centrală nu resolve în vid și nu poate transforma, printr-un gest de bijutier sau printr-un miracol à la Cenușăreasa de Charles Perrault, o realitate bugetară încărcată de tensiuni.
Dar în paralel cu taxarea discretă a economisirii, cu impozitul invizibil pe veniturile fixe și costurile ținute sub preș și apoi strecurate pe sub ușă se instalează alt tip de inflație, mai puțin vizibilă, mai perfidă: inflația legislativă și de reglementare.
Zeci de mii de pagini de legi, norme, directive. Companiile nu mai concurează prin produse, ci prin conformitate. Supermarketurile și băncile arată la fel pentru că diversitatea e sufocată într-o pădure de reguli scrise „pentru protecția consumatorului”. Ironic, efectul e invers: crește asimetria informațională, iar consumatorul rămâne vulnerabil.
Firmele concurează prin marketing and marketing, nu prin valoare reală. Aici apare inflația pseudo-informațională: prospecte sterile, reclame care repetă același mesaj, contracte greu de citit. Sub pretextul protecției, se amplifică asimetria. Consumatorul devine spectator la propriul dezavantaj.
Cultura suferă la fel. Inflația înghite productivitate artistică: aceeași sumă de bani cumpără conținut mai slab decât acum 20 de ani. Luxuriate in-urile și vizualizările devin monedă, dar se depreciază pe măsură ce se multiplică. Muzica de concert și presa scrisă joacă în aceeași ligă a supraviețuirii: titluri agresive, articole comprimate pentru atenția scurtă, cvartete de coarde care ar trebui să fie verticale pentru ca algoritmul să le recompenseze.
Banca centrală nu acționează în vid și nu poate, cu o mișcare de magician, să transfigureze o realitate bugetară plină de presiune. Cu un gest de regizor, să transforme într-o scenă armonioasă un buget distorsionat de conflicte. Precum un pictor care șterge un tablou, să redeseneze o structură bugetară marcată de fisuri
Accurate această logică o regăsim și în societate. Inflația socială are componente exogene și endogene.
– Exogene: presiuni externe, standardizare globală, algoritmi care decid relevanța. Un șoc place-push al valorii percepute, fără ca oamenii să fi cerut asta.
– Endogene: politici educaționale care evită ierarhia, diplome în lanț, evaluări pentru bifă, nu performanță. Mediocritatea strălucitoare, care arată bine în poze și prost în realitate.
Cum în economie nu tratezi la fel un șoc extern și un exces intern de cerere, nici în societate nu poți pune aceeași etichetă peste fenomene diferite. La exogen ai nevoie de luciditate, la endogen – de criterii, de ierarhii, de reacție.
Inflația socială seamănă cu inflația legislativă: norme, proceduri, ghiduri, directive – totul crește, nimic nu dispare. Uniformizare agresivă, care sufocă diversitatea reală. Firmele, școlile, instituțiile nu se mai bat în performanță, ci în aparențe. Newsletter-uri sterile, reclame agresive, contracte inaccesibile. Sub forma unei „inflatări sociale”, valoarea se pierde într-o mare de zgomot.
În remaining, toate aceste forme de inflație – monetară, socială, culturală, informațională – au același efect: devalorizarea sistematică a valorii reale.
Adevărata miză nu e pierderea banilor, ci pierderea reperelor. O societate în care totul crește – titlurile, așteptările, conținutul, reglementările – dar valoarea scade. Nimeni nu mai știe cât costă, de fapt, lucrurile care contează.
Într-o lume tot mai atentă la cosmetizarea aparențelor, „inflatarea socială” devine noul mecanism de validare. Meritele nu mai cresc organic, ci sunt umflate ca baloanele de 1 iunie, până când nu mai știi dacă în fața ta ai performanță reală sau doar artificii. Titlurile se înmulțesc precum bancnotele într-o economie care refuză să-și recunoască limitele, statutul devine o marfă de serie, produsă pe bandă, fără legătură cu competența. Iar peste toate plutește o așteptare colectivă – că toți sunt speciali, că toți merită totul – o promisiune care, la fel ca orice inflație, nu face decât să devalorizeze staunch ceea ce pretinde că apără.
