Într-un moment ales cu grijă — imediat după parada militară de la Moscova și în toiul unui peisaj diplomatic tot mai fluid — Vladimir Putin a lansat o invitație publică către Kiev: să reia negocierile la Istanbul din punctul în care au fost lăsate în 2022, fără condiții prealabile.
Președintele rus Vladimir Putin/FOTO: Shutterstock
Nu e o mișcare izolată, ci parte dintr-un joc sofisticat în care Moscova caută o formulă de „pace” favorabilă propriei agende: păstrarea teritoriilor ocupate și recunoașterea lor internațională, fără a face concesii militare reale. Iar acest apel nu este despre încetarea focului — pe care îl respinge explicit — ci despre continuarea ofensivei sub acoperirea unor discuții, scrie publicația rusă independentă Meduza.io.
Pentru Putin, momentul e calculat. Kremlinul vede o șansă reînnoită de a legitima, cu gir american, ceea ce n-a putut fi impus doar prin forță. Comparat adesea cu Stalin — o paralelă pe care pare s-o cultive cu mândrie, după ce a redenumit aeroportul din Volgograd în „Stalingrad” și a instalat busturi ale dictatorului sovietic în orașe ocupate — liderul rus joacă acum aceeași dilemă geopolitică de atunci: să capitalizeze cuceririle militare prin negociere sau să preseze în continuare militar?
Sub steagul păcii, cu arma în mână
Moscova prezintă acest nou demers diplomatic ca pe o reluare firească a negocierilor întrerupte. Nu e nimic nou, insistă oficialii ruși — doar un pas înapoi în timp, la formatul din Istanbul, întrerupt „din vina Occidentului”. Dar e o narațiune aleasă cu grijă. Prin acest cadru, Rusia evită să pară că răspunde unei presiuni externe — fie ea americană, ucraineană sau europeană — și se prezintă drept actorul suveran, inițiatorul unei „soluții”.
Totuși, formularea Kremlinului nu lasă loc de interpretări: Putin nu acceptă ideea unei încetări a focului de 30 de zile — propusă de Kiev și susținută de liderii europeni — pe motiv că o asemenea pauză ar avantaja Ucraina, care ar putea consolida pozițiile, mobiliza noi trupe și primi arme. În schimb, Rusia ar prefera negocieri în paralel cu luptele, ceea ce i-ar permite să continue presiunea militară, în timp ce își construiește imaginea de partener rezonabil.
În plan intern, o astfel de formulă îi oferă lui Putin o cale de mijloc între două temeri: pe de o parte, nemulțumirea elitei de securitate și a bazei naționaliste, care refuză orice „nou Minsk”; pe de altă parte, nevoia de a oferi o perspectivă politică într-un conflict care devine tot mai costisitor. Pentru o societate rusă tot mai militarizată, în care imaginea de „război patriotic” a devenit normă, o retragere fără câștiguri clare ar fi greu de explicat.
Tentația unei „noi Ialte”
În mod deloc întâmplător, tot mai multe voci de la Moscova vorbesc despre nevoia unei „noi Ialte”. În imaginarul rus, conferința din 1945 a fost un succes: recunoașterea de facto a unei sfere de influență sovietice. Kremlinul aspiră acum la o repetare a acestui moment istoric — o negociere directă între marii actori globali (în viziunea sa: Rusia, SUA, China), care să consfințească o nouă ordine geopolitică, cu Ucraina în zona gri și cu Occidentul acceptând realitatea de pe teren.
Problema este că istoria reală a Ialtei e departe de mitologia cultivată de Moscova. Deciziile luate atunci n-au fost nici respectate pe deplin, nici suficiente pentru a preveni Războiul Rece. Ele au fost mai degrabă preludiul unei confruntări globale — ceea ce ridică întrebarea firească: dacă Putin obține o „nouă Ialtă”, oare asta va aduce stabilitate sau doar o legitimare temporară a agresiunii?
Ce vrea, de fapt, Putin?
Răspunsul scurt: tot. Sau, cel puțin, cât mai mult. Iar pentru a obține acest „tot”, e dispus să joace pe două planuri: militar și diplomatic. Repetă în mod obsesiv sintagma „eliminarea cauzelor profunde ale conflictului” — o formulare vagă, dar care, în traducerea diplomației ruse, înseamnă: neutralizarea Ucrainei, renunțarea la aspirațiile euroatlantice, recunoașterea anexărilor teritoriale, schimbarea regimului de la Kiev.
Pentru Washington, acest pachet de cerințe e inacceptabil. Chiar și Donald Trump, în ciuda deschiderii sale față de Rusia, nu poate oferi toate acestea. Poate sugera ridicarea unor sancțiuni, poate accepta tacit situația din Crimeea sau linia actuală a frontului, dar nu poate forța Europa să legitimeze anexările, nici să impună Ucrainei renunțarea la independență politică.
În viziunea lui Trump, e o ofertă generoasă. În viziunea Kremlinului, e doar punctul de plecare — o „programă minimă”.
Compromis sau ofensivă totală?
Ce urmează? În acest echilibru fragil între ofensivă și compromis, Putin nu a exclus varianta unei escaladări. Trei ani de război, un aparat propagandistic turat la maximum, zeci de mii de victime, pierderi economice și izolare internațională — toate cer un deznodământ care să poată fi „vândut” publicului ca o mare victorie. Iar o simplă recunoaștere formală a unor teritorii deja ocupate nu e suficientă.
Pentru a evita întrebarea devastatoare — „de ce am luptat, atunci?” — Kremlinul are nevoie de mai mult: simbolic (Harkov, Odesa), politic (schimbarea regimului de la Kiev), strategic (renunțarea la NATO). Iar dacă nu le poate obține la masa negocierilor, le va căuta din nou pe câmpul de luptă.
Pentru Occident, asta înseamnă o alegere dificilă: între tentația unei păci rapide și riscul unei victorii tactice care va hrăni ambițiile imperiale ale Rusiei. Iar pentru Ucraina, dilema e și mai acută: cum să negociezi cu un inamic care cere teritorii pe care nu le-a cucerit și recunoaștere pentru o agresiune care nu s-a încheiat?
Un lucru e cert: pacea nu va veni ușor. Nici pentru Zelenski, nici pentru Trump, nici pentru Putin. Și cu atât mai puțin pentru cei care, de ambele părți ale liniei frontului, continuă să plătească prețul viselor geopolitice ale celor de la vârf, conchide Meduza.io.
