Chiar dacă este parte componentă a Marii Britanii, Scoția nu s-a diluat în torentul Albionului și a rămas o țară în care particularitățile istorice și culturale sunt vii și nealterate.
Înțelegi acest lucru de cum pui piciorul pe pământ scoțian, fie că ajungi acolo pe calea aerului, apei sau cea terestră. Am mers pentru prima dată în Scoția în primăvara lui 2025, pe o vreme nespecific de bună pentru această parte a lumii, unde oamenii notează în calendar zilele însorite și fără ploaie pe parcursul unui an.
Mai vizitasem 10 țări europene înainte de a ajunge în Scoția, iar ce m-a surprins cel mai mult – ce nu am văzut în nicio altă parte – au fost ordinea și disciplina care guvernează societatea scoțiană. Prin ochii unui introvertit căruia îi place să se sustragă din tumultul activităților umane și să privească și să analizeze din exterior comportamentele indivizilor, pot să spun că fiecare cetățean din această țară își cunoaște foarte, foarte bine statutul, sarcinile și rolul pe care trebuie să îl joace în comunitate.
Mi-a explicat însă un prieten de ce „fișa postului“ și disciplina sunt atât de importante pentru scoțieni în particular și britanici în general. Mentalitatea cetățenilor din Regatul Unite este construită pe ideea „trebuie să muncești ca să ai bani“, iar fiecare individ este educat în acest mod încă din primii ani de școală. Pentru un european dintr-o țară în care ajutorul social și „misecuvinismul“ sunt cultivate atât de politicieni, cât și de cetățeni, pot să spun că am înțeles de ce privim – uneori cu ranchiună tipic românească – de jos bunăstarea și dezvoltarea din Occident. Experiența mi-a amintit bineînțeles de Sfântul Apostol Pavel, care a spus în Epistola a doua către Tesaloniceni: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.
Experiența în Highlands, bastionul clanurilor scoțiene
Itinerarul meu a început în Edinburgh, centrul administrativ, politic și cultural al țării, un oraș deosebit de aglomerat. Este singurul oraș în care nu am văzut zgârie-nori și unul dintre puținele în care nu am văzut zeci de cabluri din stâlp în stâlp, toate fiind îngropate în subteran, un alt lucru care mi-a arătat de ce britanicii sunt la ani lumină nu doar față de România, ci și față de unele țări central și est-europene. Numărul ridicat de turiști estompează oarecum ordinea de care vorbeam mai sus, însă îi dă Edinburghului un vibe cosmopolit.
Obiectivele turistice din Edinburgh sunt destul de cunoscute iar dacă nu, pot fi găsite online destule materiale privitoare la acestea, motiv pentru care am să mă axez în cele ce urmează pe locurile din afara orașului și pe ce reprezintă cu adevărat Scoția. Majoritatea discuțiilor cu cei cărora le-am spus că voi vizita această țară au avut legătură doar cu trei lucruri: plouă mult; bărbați în fuste, mașinile circulă pe contrasens. Sigur, aceste sintagme pot fi adevărate într-o oarecare măsură, cu mențiunea că nu sunt fuste, ci kilturi, iar vremea poate fi și bună, chiar dacă șansele ca cerul să fie înnorat sunt destul de mari.
Peisaj înainte de Glencoe / Foto: Unsplash
Am mers într-un tur cu autocarul prin Highlands, partea de nord a Scoției. În limba română ar însemna „Ținuturile Înalte“, o regiune muntoasă, dar o regiune muntoasă destul de domoală, semn că s-a format cu mult timp în urmă. Munții scoțieni sunt printre cei mai vechi din Europa, formați în orogeneza caledonică, acum aproape 500 de milioane de ani. Între culmile montane ce se ridică până 1.344 de metri (Ben Nevis) s-au format numeroase lacuri tectonice, cel mai cunoscut dintre acestea fiind Loch Ness. Intuitiv ai putea spune că e o regiune nepopulată, cu climă aspră și puține căi de comunicație, însă Highlands a fost, cel puțin până la bătălia de la Culloden, bastionul în care scoțienii și-au apărat independența.
Din Edinburgh am mers către vest până în Stirling, iar apoi către nord-vest până la Callender, considerat poarta de intrare în Highlands, o localitate în care poți să admiri arhitectura victoriană în toată splendoarea sa. Mai departe, drumul meu s-a îndreptat către Glencoe, satul în care, în 1692, zeci de membri ai clanului MacDonald au fost uciși la comanda lui William al III-lea al Angliei. Înainte de Glencoe, am oprit desigur la punctul de belvedere aflat la nord de Loch Tulla. Traseul a urmat apoi linia canalului caledonic, pe dreapta (est) având vedere către Ben Nevis, până am ajuns la Fort Augustus, iar apoi la Castelul Urquhart, aflat pe malul Loch Ness. Punctul cel mai nordic al experienței în Highlands a fost orașul Inverness, după care, drumul de întoarcere a fost prin Pitlochry și Perth, capitala istorică a Scoției.
Foto: Unsplash
Experiența a fost de-a dreptul remarcabilă, iar explicațiile oferite de șoferul și ghidul nostru, Stevie, au amplificat și mai mult emoțiile și trăirile fiecăruia dintre noi. Pentru că am vorbit mai sus de disciplină și atenție la detalii, am remarcat și modul impecabil al scoțienilor de a face turism, de a vinde nu doar imagini, ci și povești, legende și, bineînțeles, muzică bună. În Scoția i-am descoperit pe The Corries, pe Isla Grant și pe Ella Roberts.
Voia bună și distracția nu au lipsit, mai ales pentru cei care au luat o dușcă de whiskey scoțian.
Închei prin îndemnul de a nu vă lua după stereotipurile prietenilor ori după miturile citite cine știe unde când vreți să vizitați o țară, pentru că s-ar putea să descoperiți o „Scoție“ total diferită de cea care v-a fost livrată, întocmai cum am descoperit-o eu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți ZiarInfo și pe Google News
