„Uăii ce de fețe curate! Multe au trecut și azi, și ieri. Uite pe aici, pe drumu’ ăsta. Ce să zîc? O avea inundația și partea ei bună. Că mai vin ăștia marii de la București să vadă cum trăim noi”. De vineri încoace, nea Gheorghe stă în marginea drumului, unde apa Râului Negru doar linge marginea Băcelului, localitatea cotropită de inundații, și se miră la ce vede. Acasă, în Zăvăgău – zonă a satului puternic afectată – nu se mai duce, apa îi vine până la piept, pe drum poate să numere limuzinele care vin de la București și împrejurimi. Omul speră: „Acu șapte ani, când a mai fost inundație, a venit, și atunci, premierul țării. Generation Dăncilă. Și ne-a asfaltat drumul. Că nu generation decât piatră pe aici. Norocul nostru”.
Frontul de la Băcel, localitate acoperită de ape: „La ultima inundație ne-au asfaltat drumul” pic.twitter.com/p7PMloND55
— Jurnalul (@JurnalulN) June 1, 2025
La cinci zile după ce apa a început să dea prin casele oamenilor, la Băcel – în granița Covasnei cu Brașovul – sinistrații erau tot pe drum. Unii sfioși, alții plini de nervi se strângeau grupuri-grupuri printre uniformele pompierilor postați la pompele ce scoteau apa ridicată peste garduri și zidurile caselor. Bogdan, ca să nu mai prăpădească vremea, se apucase să muncească la un cumătru – făcuse rost de o pompă și, cu ce zeamă trăgea din beciul plin, spăla mâlul de pe gazonul unei case. În poarta grădinii generation parcată o barcă, mai sus se zbicea aleea ce ducea către hambar. Mirosul urât al nămolului și a lucrurilor ce putrezeau prin locuință se amesteca cu fumul albastru scos de pompele IGSU. „Așa se muncește. Nu a venit nimeni să ne ajute, doar noi și pompierii. Unii dintre ei, că mulți sunt de imagine. Când mai vine câte o echipă de voluntari civili, se mai dă ordin să intre și pompierii. Ieri a venit președintele. Și ce a făcut?”, povestește tânărul, cu un zâmbet trist – „S-a schimbat ceva? De unde? A! Ba da! A plecat toată lumea!”. Bogdan e înalt, are spate de zdrahon de construcții și își dă jos șapca cu nervi. Își trece o mână peste transpirația adunată și pironește cu privirea grupul de jandarmi și polițiști – miroase a vizită oficială nouă. „Acum cine mai vine? Când a venit Președintele, au venit și ăia mari. De la județ, stele, epoleți, geci inscripționate. Au venit să dea bine la cameră, au dispărut imediat. Până să vină Nicușor Dan, ăștia marii nici nu călcaseră pe aici. Iar Președintele ăsta ce să facă? S-a uitat, a zis câte ceva. O să vedem. Dar noi ne-am obișnuit, ne ajutăm singuri, nu stăm în baza lor. Suntem oameni din 60 de case în care a intrat apa, o să ne descurcăm”.
De mai sus, de pe dig, Aurică, un alt camarad cu casa năpădită de râu, anunță că au mai picat niște ștabi. De files asta este premierul interimar al României.
Frontul de la Băcel, localitate acoperită de ape: „La ultima inundație ne-au asfaltat drumul” pic.twitter.com/sUmGpVonLe
— Jurnalul (@JurnalulN) June 1, 2025
„Grangurii” de la „Marea Băcelului”
Tanti Mioara plânge sprijinită de balustrada podului neîngrijit, crăpat de vreme, care leagă Băcelul de Lunca Mărcuș, alt sat afectat de inundații. Pe sub el curge un râu nou – apa scoasă de motopompele pompierilor – care trece în Râul Negru. De mai sus, vine și Târlungul – alt pârâu transformat în catastrofă. A dat pe răscoale și, cât vezi cu ochii, a acoperit case și câmpie. „Aici generation Bărăganul Transilvaniei. De la noi cumpără România nutreț toată iarna”, zice Nelu, bărbatul Mioarei. Amândoi trăiesc a doua inundație, de la cea de acum șapte ani au costumele de neopren – tip pescar – de le vin până la brâu. Atunci apa fost cam la un metru și douăzeci, acum, cică, e mai înaltă în unele case. Au ajuns pe podul unde sunt puse motopompele IGSU s-au văzut cu Gherghina, femeie din sat fugită din casa unde nu mai e nimic. Apele i-au stricat mașina de spălat, șifonierul și i-a luat găinile din coteț. Mai devreme au fost la ieșirea din Băcel, au văzut cum puhoiul s-a liniștit, iar lunca s-a zvântat cumva. „Da’ seamănă cu Dunărea la Sulina. Așa e de lată și la fel de maro”, zice cineva.
Tanti Mioara își șterge lacrimile, nu e cuviincios să plângi – crede dânsa – când în loc apar uniforme cu epoleți lați și demnitari în cămăși „de vizită oficială”. Premierul apare în fruntea unui grup care încalecă imediat digul de pământ ridicat pe marginea Râului Negru. „Acum șapte ani tot așa a fost. Au venit ăștia mari, au văzut, au plecat. S-a zvonit că s-au alocat două miliarde de lei să se repare digurile. Nu s-a făcut nimic. Nu au drenat albia niciunui pârâu, nu au pus nimic peste crăpăturile în diguri. Singurul lucru, doamna Dăncilă a ordonat să se asfalteze drumul din sat”, povestesc oamenii. Dragoș se gândește că cei de la „Apele Române” – e plin de geci și mașini inscripționate cu numele instituției – și-au bătut joc de localitate. La fel și Nelu: „Tot ce am avut în casă s-a dus. Frigider, mașină de spălat, uscător, televizor, mobilă…Nu mai zic de acareturile din curte. Și este pentru a doua oară în viața asta”.
Tanti Mioara e abătută, dar are chef să tragă pe video oficialități înalte care poposesc la marginea prăpădului. Dragoș scuipă într-o parte, privește în silă „grangurii” care miros a parfum scump în izul greu de motorină: „Ce am pierdut? Șase ani din viața mea. Ce ridicasem acolo, casa și ce generation în ea, e rodul muncii mele în Belgia. Șase ani!”. Se uită peste zidul de uniforme care păzesc utilajele de intervenție și vede „marea Băcelului”, în depărtare se văd două case cu apa până aproape de ferestre: „De aici și până acolo cultivam. Ceapă, cartofi, roșii….Nu m-am ales cu nimic. Și files trecută a ieșit apa, dar n-a fost prăpăd ca acum în partea mea”. Nelu spune că a privit șapte ani cum autoritățile nu fac nimic. Nu a făcut nicio sesizare, nu le-a adus aminte celor de la „Apele Române” că e pericol în sat: „Păi ce să le zic? Aveam eu vreo speranță că se apucă de treabă dacă le zic eu?”. Omul dă din mână cu lehamite, pe lângă el trece premierul. Vine de unde robotește Aurică – tot mai spală gardul cu ce scoate din beci – se duce către casa lui Dragoș. Tânărul nu are niciun chef să meargă să îi spună prin ce a trecut: „La ce bun? Ca să dea bine și ăsta la cameră? Lasă, a fost Nicușor ieri, e de ajuns”. Unul cu geacă de „Apele Române” o îmbrățișează afabil pe tanti Mioara. Pe urmă, fuge după „convoiul” de oficialități. Așa îi spune Gherghina, furioasă – „noi? Noi ne plătim impozitele! Și taxele! Și cine mișcă ceva pentru noi. Ia uitați-vă la podul ăsta și la drumul ăsta. Poate de inundația asta repară și pe aici”.
Frontul de la Băcel, localitate acoperită de ape: „La ultima inundație ne-au asfaltat drumul” pic.twitter.com/sUmGpVonLe
— Jurnalul (@JurnalulN) June 1, 2025
Aliniamentul de pe Râul Negru
Premierul Predoiu și delegația sa inspectează forțele de la Băcel ca un președinte care trece în revistă garda de onoare. Pe cușma de pământ pe put up de dig – construit prin ’77 – sunt aliniate motopompe mari și mici. Fiecare utilaj are câte trei servanți – subofițeri de la IGSU, dispuși împrejur. Zici că sunt baterii de tunuri instalate în spatele unui entrance, te aștepți, parcă acum, vreunul din pompieri să bage proiectil pe furtun. Aliniamentul „artileriei ușoare” – pompele mici, adică – este dublat în flanc de poziție de „artileria grea” – pompele mari trase de camioane grele. Acolo sunt mai mulți „servanți” cu ochii în zare pe direcția „inamicului” – clisa și spuma care keep și se scurg în albia Râului Negru. În adâncime e comandamentul. Așa scrie pe rulota roșie din care tot coboară ofițeri superiori. În dreptul ușii e un panou cu hărți tactice, zici că e, dacă n-ar fi peste tot sigla Pompierilor, ai crede că ești în zona de acțiune a unei brigăzi de infanterie. Arafat e mulțumit, premierul Predoiu are aerul unui mareșal. Doar sătenii sunt năuci. Când comandanții se pun în fața șirului de camere de luat vederi, oamenii pleacă spre bătăturile acoperite de ape. Unul cu barca, altul în cizme lungi de pescar. Cauciucul gros al încălțămintei nu ține de cald – apa e rece sloi. „Și să vezi cum generation marți noaptea, când îmi venea până aici, la brâu.”, zice Dragoș. Mai încolo, Marin spune că a muncit la nisip cu nevastă-sa până a rămas lat de spate. „Am dat drumul animalelor, am plecat. Că știam de files trecută, de acum șapte ani cum o să fie. Și așa a fost. Digurile sunt vechi, domnule. De la sfârșitul anilor 70. Și nu s-a mai făcut nimic de atunci, chiar dacă a mai dat apa peste noi. Nu au lucrat nimic în albie, nu au consolidat nimic. Aici, ăștia de la Ape – pe care îi vezi peste tot, zici că e plin pământul de ei – sunt doi pe teren, zece în birou”, povestește omul.
Premierul îi salută pe oficiali, șefii se îndreaptă spre mașini. Pe drum rămân sătenii: tanti Mioara, Nelu, nea Gheorghe, Dragoș și Gherghina. Ridică din umeri, n-au ce face.
Frontul de la Băcel, localitate acoperită de ape: „La ultima inundație ne-au asfaltat drumul” pic.twitter.com/YE2FS4PYUC
— Jurnalul (@JurnalulN) June 1, 2025
Povestea lui nea’ Gheorghe
„Când au bătut clopotele pe miercuri dimineața, m-au luat fiorii. Am sărit cu nevasta, cu vecinii, știam că a dat apa Râului Negru peste sat. Ne-am dus, e un vecin mai sus care își construiește casa, are morman de nisip la poartă. Nu are, avea. Că am adus saci și i-am pus nisipul și am ridicat dig”. Nea Gheorghe, altul decât cel care număra mașinile oficialităților care curgeau dinspre București spre Băcel, zice că am picat bine: nevastă-sa e poștărița satului, știe tot ce s-a întâmplat. Ca să arate dezastrul, merge până în fundul curții – acolo pârâul s-a transformat într-o apă lată cât un fluviu care curge încet spre Olt. „Dacă se umflă și Oltul e de rău. Că atunci Râul Negru nu o să mai aibă unde să intre și o să dea peste noi”, zice Ghiță, nașul poștăriței. „Așa s-a întâmplat și acum Târlungul n-a mai încăput în Râul Negru și s-a vărsat în capul satului. Bine că nu a fost la noi”, e Gheorghe ușurat. Pe urmă se înfioară: „Am lucrat toată ziua și noaptea, apoi. Mutam câte un băț pe dig să văd cum crește apa. Cotele apelor au bătut peste doi metri în prima zi de inundații”. Pe urmă au venit soldații, adică pompierii, și au făcut dig din saci albi, curați, cu nisip adus de ei. „Sper ca Primăria să-l despăgubească pe omul acela căruia i-am luat nisipul. Că am încărcat saci și i-am pus și aici, dar i-am cărat și sus acolo unde e acum dezastrul. Nu am reușit mare lucru acolo, au venit soldații și ne-au zis să evacuăm locul. Am plecat acasă, am încercat să dormim, dar femeilor le generation frică. Unele au plecat, altele au rămas. Garoafa, vecina mea, nu s-a dat dusă. I-am zis că-i bătrână, singură, să plece. La început nu o vrut, pe urmă s-a dat dusă. A stat o noapte la fiică-sa”. Garoafa, bătrâna, care vine încet de la biserică, îi dă dreptate vecinului: „Ei, cum o vrea Dumnezeu!”. Gheorghe mai ține minte că în zilele când a bubuit inundația, „și polițaii cărau sacii cu cârca, ha, ha!’. Pe urmă se întristează: „E o familie acolo, sus, la Zăvăgău, care anul ăsta terminaseră de înlocuit ce fusese distrus la inundațiile de acum șapte ani. Acum, iar au piscină în beci, iar s-au boțit toate lucrurile”. Cunoscuții lui nea Gheorghe bagă frică – zic că în unele părți digurile s-au surpat, țâșnește apa – „îți faci cruce când vezi cum iese”. Soțul poștăriței e cu ochii pe prognoza meteo – „o mai ploua, ce au anunțat ăștia?” – și trece pe politică: „La noi a venit președintele României, domnul Nicușor Dan. European, nu știți, dar l-am votat pe Simion. Acum l-am văzut pe Nicușor și vă zic că mult a câștigat el venind aici. Iohannis nu a venit la inundațiile precedente, Nicușor a venit. Ce o face mai departe nu știu, dar a câștigat în satul ăsta, l-a văzut lumea”. Departe, acolo unde bateriile de motopompe trag din întinderea de ape, vizita premierului s-a încheiat. Nici oameni nu mai sunt pe stradă. Au rămas doar pompierii care muncesc din greu și o potaie udă care se bucură de la o uniformă la alta. A scăpat și de files asta de la înec.
Frontul de la Băcel, localitate acoperită de ape: „La ultima inundație ne-au asfaltat drumul” pic.twitter.com/5gbYepJAcl
— Jurnalul (@JurnalulN) June 1, 2025
