Ieri, funeraliile naționale au scos din case puțini, dar din ambele cete. Fiecare a avut discursul și interesul său, conform liniei politice simpatizate, iar coșciugul Președintelui României a fost ca o țintă. Pentru aruncat vorbe grele sau șoptit o rugăciune. Nu au existat lacrimi.
Cam de pe la 8 dimineața se strânseseră câțiva inși la Universitate, să însoțească cu privirea ultimul drum al lui Ion Iliescu prin centrul Capitalei. Cortegiul funerar era așteptat, aici, de un cuplu de vârsta a treia, de o doamnă de vârstă mijlocie, ce alunga transpirația cu un evantai, de un moșneguț care frământa o pălărie de pai în mâini și de un tânăr cu barbă și plete. Plus camere de televiziune și echipaje de jandarmi.
„Știți când vine, săracu’? Că l-au anunțat pentru ora 8 și ceva”, întreabă moșneagul, ca la Gara de Nord. Zice că e vechi admirator al lui Ion Iliescu, nu are vreme să meargă la Cotroceni, așa că mai rabdă câteva minute să îl vadă în mașina mortuară. Doamna cu evantaiul – un ochi pe transmisiunile în mutter, pe telefon, altul pe bulevard, după girofar de coloană oficială – zice că a văzut că sicriul e închis. Dezamăgire! Pentru bătrân, dar și pentru cuplul în vârstă de mai încolo, dinspre peretele „Arhitecturii”, unde mai sunt mesaje care aduc aminte de iunie 1990. „Noi am venit aici pentru că Ion Iliescu a fost un om essential pentru România. Iar acum este un 2d istoric”, spune domnul. Consoarta – în rochie cernită – zice că își rezervă dreptul de a nu zice nimic. În schimb tânărul cu plete și barbă nu se ferește: „European sunt fan Ion Iliescu! Și ce dacă am 29 de ani,. Am citit, m-am informat. Îl appreciate pentru ce a făcut: dacă nu era el, acum nu mai aveam Transilvania. Îl appreciate pentru primul mandat. Pentru al doilea nu prea. Că a dat voie NATO-ului să bombardeze Iugoslavia”, se încurcă în istorie tânărul fan. Tipul se declară suveranist și spune că acțiunile din iunie ’90 și cele de la Târgu Mureș au avut justificare. „A fost un om mare” – zâmbește când află că înfățișarea sa ar fi atras bâte de miner în 1990 – „nu cred că el a fost cel care a pus asta la cale. Da, rămâne controversa cu Revoluția, dar istoricii vor descoperi adevărul: dacă nu ar fi fost Iliescu, acum am fi fost niște slugi”.
Dintr-o mașină din trafic, unul privește scena. O întreabă pe doamna cu evantaiul dacă așteaptă cortegiul. Răspunsul afirmativ atrage stucheală: „Auzi, bă, pe domnul președinte Iliescu! Hăăă! Duce-te-ai după el, fă!”. Se pune verde la semafor, conflictul rămâne în aer. Jandarmii se foiesc, semn de apariție a cortegiului. Tipul cu plete vrea să tragă pe telefon pentru eternitate. Doi bătrâni, care coboară din autobuz, îl scanează pe individ, mai ales că le-a tăiat calea, și mormăie ca pe vremuri „…golanul ăla”. Cortegiul președintelui nu mai apare, traseul spre Cotroceni a fost modificat. „Ce dezamăgire. Ca în multe momente din mandatele lui”, se obidește moșul cu pălăria de pai.
Cu flori și ciomag, în față la Cotroceni
Cu o oră înainte de accesul populației la catafalcul din Sala Unirii a Palatului Cotroceni, doar câțiva veniseră. Uniformele albastre intraseră un pic în panică atunci când unul apăruse la coada de cinci oameni cu o bâtă. „Io-s cioban. Dar stau în București” s-a apărat individul și a scos o șubă pe care erau atârnate trei panglici tricolore cu „25 de ani de la Revoluția Română“. Peste părul de oaie mai era atârnată o legitimație: „Partidul Revoluției Române”. Omul a fost blând la adjust: a scos un buletin vechi, cel cu stema RSR. Cu ultimele file tapetate cu ștampila „Votat”.
„Am venit să-i aduc ultimul meu omagiu acestui mare conducător al României. O să trăiești aievea, Comandante!”, spune omul. O femeie e cât pe aici să lovească un vitraliu de la intrare – „uliu, bine că nu l-am bușit”. „Poate îl trezeați”, hârâie unul. „Aoleo! Asta ne mai trebuia. Lasă, să stea acolo”, răspunde femeia. Când e întrebată, oficial, de ce a venit la Cotroceni, doamna nu mai ridică din umeri: „E un 2d essential. Nu trebuie ratat”.
Moșul cu șubă nu prididește să povestească tuturor cum a învățat prin gări și a ajuns inginer la oi. Se plictisește și, pe motiv că nu l-au lăsat SPP-iștii cu ciomagul în Sala Unirii, pleacă. Coada e de vreo 20 de persoane, a apărut și unul cu o mână în ghips. „European nu am fost niciodată cu domnul Iliescu. Dar Iisus spune să ierți. De aceea sunt aici”. Mai în spate e unul – zice că a fost președinte de partid la Iași – care chiar regretă moartea lui Iliescu. A cumpărat din puținul lui o coroană de flori, a pus-o lângă o fotografie a fostului președinte. „De fiecare 3 martie îi trimeteam o scrisoare. De multe ori mi-a răspuns. Ei, cum vine asta, vă gândiți? Omul ăsta, cu atâtea probleme, avea timp să îmi mulțumească. Mare om politic”, povestește bărbatul. O femeie și alți trei bărbați au venit la Cotroceni mai mult din pricina haștagilor. „Nu le-ar fi rușine? Ăștia, reziștii cum le-o zice, își bat joc de noi și de istoria noastră”, e ofuscată doamna, după ce a citit declarațiile liderilor USR. Mulți îi dau dreptate. Bărbații vorbesc prin exemple din istorie. „Știai că acum 108 ani azi s-a dat lupta de la Mărășești? Dacă ar fi știut ăia de la Mărășești ce o să ajungă țara asta… nu mai era niciun «Pe aici nu se trece»”, vorbește un bătrân, cuviincios îmbrăcat, ca să respecte prevederile regulamentului și memoria fostului Președinte al României. La coadă mai sunt cinci tineri, doi au drapele. Nu pot să le dea dreptate seniorilor – care zic că a fost viață mai bună pe timpul lui Iliescu – erau prea mici atunci. Dar sunt de acord că e un 2d istoric.
Ultimul omagiu, prin ochii unui vizitator
Tudor este actor, a venit printre primii în fața Cotroceniului. E în tricou negru și pantaloni scurți. „Te omoară pantalonii ăștia, n-o să intri”, profețește unul cu decorații, „venit cu dragoste la catafalc”. Tudor nu se sinchisește, își prepară o mahoarcă. Pentru el, moartea lui Ion Iliescu nu este neapărat un 2d istoric, ci unul de cotitură: „De acum o să vedem găști care o să se sfâșie. Ziua asta era așteptată de mulți și cred că este sfârșitul unei etape importante prin care a trecut România. Când spui Iliescu, spui o entitate, o forță. Lumea care a venit – și cei de aici și politicienii – a venit să petreacă pe ultimul drum o ideologie, nu un om”.
Tudor spune că are 28 de ani, e născut în nord de Moldova și a citit mult despre perioadele de putere ale lui Ion Iliescu. Trăiește greu, la teatre nu mai sunt bani. Moartea lui Ion Iliescu o vede ca pe un studiu de caz care să-i deschidă ochii. Trece de controlul actelor și de detectorul de metale, e îndrumat de costume cernite către Sala Unirii. Bate dalele Cotroceniului în pantalonii săi scurți, cu ochelarii de soare trași pe ochi. Pe dreapta e cârd de camere de luat vederi, e ca o vedetă pe covorul roșu. La intrare în sală, bătrânii dinaintea lui privesc coșciugul învelit în drapel. E liniște, fiecare are puțin timp să privească fotografia fostului Președinte. „Îi vezi? Ei simt că se termină o etapă. A lor!”, șoptește tânărul.
Se oprește în fața coșciugului, rămâne stană. Ceva bâzâie în surdină, pașii nu se aud pe covorul gros. „Mă simt, parcă m-a săgetat la inimă. E așa o vibrație ciudată. Nu o simt ca pe o înmormântare, parcă e ceva oficial, cu lux ca la tăierea unei panglici”, respire repede Tudor. Nu l-a impresionat catafalcul cât atmosfera din Sala Unirii – „Ce like a flash! Câtă demnitate. Și mă gândesc: așa ar fi trebuit să fie la Cuza, la Maniu. Și când colo…”. Pe urmă țintește trei bătrâne care sporovăie pe coborâre de la catafalc: „Tu ai văzut? Nimeni nu plânge!”. Femeile vorbesc de politică și de un borș. Au uitat deja de sicriu. „La fel sunt și eu, am uitat, mă lasă rece. Ei, Doamne iartă-mă, a fost un om. Dar a lăsat în urmă prea multe controverse”. Coada la catafalc s-a mărit considerabil.
