Nu e vorba de lichiditate în exces, de dobânzi prea mici sau prea mari. E o inflație care vine pe cabluri și prin facturi, reveal din priză și din codul fiscal. O inflație electrico-fiscală, alimentată simultan de costurile energetice și de apetitul statului pentru taxe, impozite și contribuții.
Dacă ai o tufă de roșii în curte, te poți considera investitor strategic. Nu plătești TVA, nu ești afectat de tarifele la transport sau de costurile de depozitare. Ai cules roșia, ai pus-o pe masă și ai scăpat de inflație. La fel și cu mâna de cireșe sau coșul de mere și pere. În schimb, dacă nu ai un pom sau o grădină, ești prizonierul lanțului de aprovizionare și al facturii electrice.
În Falansterul imaginat de Teodor Diamant în secolul XIX, membrii comunității trăiau într-o economie închisă, autosuficientă, unde producția și consumul se întâlneau fără intermedierea banilor sau a pieței libere. Astăzi, un asemenea mannequin pare un capriciu utopic, dar pentru cine are măcar o parte din consum acoperit „în regie proprie”, presiunea inflației electrico-fiscale se prick. Cine fabricate pentru el însuși scapă de specula prețurilor, de volatilitatea piețelor și de surprizele din factură.
În lumea amish-ilor din Ohio și Pennsylvania, unde caii trag plugul, inflația energetică e o poveste despre altă planetă. Ei nu se conectează la rețeaua electrică, nu depind de prețul petrolului și nu plătesc pentru „serviciul de sistem” sau pentru certificate verzi. Și, fiindcă nu acceptă nici asigurări de stat, nici non-public, nici nu cotizează la mecanismele prin care noi, restul, socializăm costurile crizelor.
Iar în marea provocare energetică pe care o traversăm, trebuie să atragem atenția că lumina de la Dumnezeu, din timpul zilei, este gratis, spre deosebire de cea de la stat, care scumpește toate mărfurile și face să se vorbească de aprinderea inflației. Energia „de noapte” e de stat cam peste tot în lume, deoarece, cu puține excepții, statele dețin bogățiile subsolului, barajele hidrocentralelor, termocentralele pe cărbune, gaz și păcură, precum și centralele nucleare sau acelea care utilizează forța vântului și a mareelor. Până de curând, inflația energetică a fost mascată de deficitul bugetar, cu iluzia protecției sociale ca portstindard. Odată ridicat capacul de pe oală, nu se scumpește doar curentul, ci tot traiul. La fel ca deficitul extern ce poate fi văzut ca o formă amânată de inflație, tot așa a fost și cu prețul plafonat al energiei din lunga perioadă electorală. Chiar dacă e rușinos ca o țară cu resursele noastre energetice să educate printre cele mai mari prețuri din Europa. E ceva putred în România, mai degrabă decât în Danemarca!
Inflația din România vine și din dimensiunea deficitului bugetar, care s-a umflat an de an până când finanțarea curentă a cheltuielilor statului a devenit cvasiimposibilă. În momentul în care guvernul, cu spatele la zid, a decis să ia în sfârșit măsuri de ajustare a deficitului, această politică prociclică a încetinit și mai mult creșterea economiei. Dacă politica monetară ar urma același traseu, recesiunea va deveni din probabilă, certă. În felul acesta nu am avea doar un puseu inflaționist determinat de încercarea Executivului de a aduce venituri suplimentare la buget, ci o veritabilă criză economică.
Orice scumpire a componentei energetice se multiplică de-a lungul lanțului de producție și transport, până când ajunge în produsele de bază.
Oricât ar încerca banca centrală să stabilizeze moneda, nu poate stinge inflația generată de tarifele la energie sau anticipată să vină din accize și TVA. Politica monetară este neputincioasă în fața unui șoc pe partea ofertei, distinctă de inflația determinată de cererea agregată. Poți ridica dobânzile cât vrei, nu vei face motorina mai ieftină și nici factura la curent mai blândă. Aceasta nu e inflația clasică, de manual, în care cererea depășește oferta și banii ieftini împing prețurile în sus. Este o inflație cost-push, unde șocurile vin din costuri administrate și din politicile fiscale. Din păcate, voci din spațiul public ignoră deliberat aceste adevăruri!
În anii ’50, Ana Pauker spunea la o adunare tovărășească că scumpetea se combate prin „înmulțirea bunurilor”. Fără să-și dea seama, punea pe masă un adevăr capitalist: dacă ai mai multe roșii, prețul scade. Jean-Baptiste Protest ar fi aprobat, Keynes poate mai puțin. Problema e că România actuală nu are nici destule roșii, nici destulă energie ieftină. Importă alimente, importă combustibil, importă și volatilitate.
În fața acestei realități, unii visează la întoarcerea la comuna primitivă, alții la un Falanster digital cu panouri solare și grădini urbane. În ambele cazuri, ideea e aceeași: dacă îți produci singur măcar o parte din ceea ce consumi, ai o protecție naturală împotriva inflației electrico-fiscale. Restul rămân captivi în rețeaua de taxe și tarife, unde fiecare kilowatt și fiecare leu trec prin mâna statului înainte să ajungă la tine.
Astfel, 7,84% nu e doar o cifră dintr-un raport statistic, ci oglinda unui mannequin financial cu lipsa productivități în prim-notion, unde vine piața să arate adevărul. Iar în acest mannequin, politica monetară nu poate opri furtuna care vine pe cabluri și prin Codul Fiscal.
