La ora actuală,
persistă un blocaj absolut la nivelul relațiilor dintre România și Ucraina pe
planul vieții religioase, mai exact există două dispute între BOR și Biserica
Ortodoxă a Ucrainei (BOU), respectiv între BOR și statul ucrainean, începând cu
2018, odată cu schisma din interiorul Ortodoxiei ucrainene. O dispută care de
atunci și până în prezent nu a făcut decât să se aprofundeze, fără să existe
vreun orizont ce rezolvare.
FOTO Arhivă
Nu
ne propunem prin intervenția de față să prezentăm desfășurarea acestui
conflict, ci doar să evidențiem anumite conexiuni care sunt mai puțin cercetate
și cunoscute.
BOR
a fost constant supusă unor presiuni din partea factorului politic, datorită
faptului că partidele populiste și de extremă dreaptă și-au asumat, ca peste
tot, latura identitară a politicii. Această problemă identitară se traduce, în
planul acțiunii politice, la trei provocări masive: ce se întâmplă cu diaspora
occidentală, cu etnicii români din Republica Moldova și cu etnicii români din
Ucraina. Problema diasporei nu are nici până în prezent o soluție viabilă din
partea partidelor “pro-europene” – dovada fiind rezultatele alegerilor prezidențiale
din 2024 și 2025. Problema etnicilor români din Republica Moldova este, la
polul opus, rezolvată, aceștia fiind majoritari, fără a fi în situația în care
s-ar putea plânge de încălcarea vreunui drept. Desigur, persistă problema
scindării între Patriarhia Basarabiei și Patriarhia Moldovei, condusă de fapt
de la Moscova. Mitropolitul Vladimir al Mitropoliei Moldovei nu este însă un
propagandist simplu al russkiy mir, de aceea nici nu este perceput ca o
amenințare indirectă a Federației Ruse, nici la Chișinău, cu atât mai puțin la București.
Problema majoră în această
ecuație identitară o reprezintă etnicii români din Ucraina. Aceștia s-au aliat
conjunctural cu alte minorități din Ucraina (maghiari, ruși, etc.) având
revendicări comune. Odată cu începtul războiului din Ucraina în 2022, s-au
regăsit în cea mai ingrată situație posibilă: abandonați de ruși în ceea ce
privește revendicările educaționale, dar curtați tot de aceștia pentru a rămâne
în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene=Patriarhia Moscovei. Distanțarea
acestei Biserici față de centrul de comandă de la Moscova nu a fost credibillă
pentru credincioșii de etnie ucraineană dar i-a lăsat oarecum indiferenți pe
etnicii români care doreau doar slujbe în limba maternă (ceea ce Biserica Ortodoxă
Ucraineană oferă).
În mod firesc, etnicii români
din Ucraina au început să caute legături mai strânse la București, considerând
că Kyiv sau Moscova nu le pot satisface revendicările. La București au găsit
însă o Biserică Ortodoxă în care se manifestă două tendințe, exact dealtfel ca
și în societatea românească: o aripă ultra-conservatoare, pro-rusă, în minoritate, fără a avea deloc legături cu Patriarhia
Moscovei și o tendință pro-europeană, ultra – majoritară. Astfel, BOR reproduce
la scară mai redusă chiar societatea românească în ansamblul său, cu bune și cu
rele. Din acest punct de vedere, BOR a devenit ceea ce se numește Volkskirche
– Biserica Poporului. La rândul ei, BOU este supusă la o presiune din exterior
dar nu din partea unor partide politice care ar insista pe aspectul identitar,
ci din partea statului ucrainean care dorește distanțarea cât mai rapidă și mai
clară de Biserica Ortodoxă Rusă. Deși formal Biserica Ortodoxă Ucraineană a
rupt legăturile cu Patriarhia Moscovei încă din mai 2022, persistă în
continuare suspiciunea că există legături subterane cu Moscova.
Astfel, atât BOR, cat și BOU
sunt supuse la presiuni din afară pentru a se alinia unei agende identitare.
BOR a rezistat dar a fost întrucâtva obligată să preia elemente din agenda
identitară, pentru a nu intra în coliziune directă cu o parte a societății, în
timp ce BOU nu a manifestat deloc rezistență și a preluat integral agenda
statului ucrainean, considerând că această abordare este singura care corespunde
intereselor sale pe termen lung. Etnicii români din Ucraina s-au văzut asadar
prinși între două Biserici Ortodoxe care își contestă reciproc jurisdicția
canonică și care reprezintă interesele unor alte state – Federația Rusă,
respectiv Ucraina. Biserica Ortodoxă Ucraineană a știut însă să camufleze mai
bine legătura cu Moscova, prin desprinderea formală operată în 2022 și prin
folosirea limbii române ca limbă de cult.
Astfel, etnicii români din Ucraina
s-au îndreptat înspre BOR ca fiind singura Biserica Ortodoxă de care au aparținut
în trecut fără a fi forțați să aparțină.
În data de 29 februarie 2024
Sfântul Sinod al BOR a luat decizia creării BOR din Ucraina, datorită
revendicării în acest sens a etnicilor români, pe fondul intensificării
presiunilor din partea statului ucrainean, prin SBU, asupra Bisericii Ortodoxe
Ucrainene. În august 2024 a fost depusă la Kyiv cererea de recunoaștere a BOR
din Ucraina. Nici până astăzi această cerere nu a fost soluționată.
Între timp, Ucraina a adoptat Legea
privind protecția ordinii constituționale în sfera de activități a
organizațiilor religioase. Potrivit acestei legi, bisericile care nu vor
renunța la apartenența la Patriarhia Moscovei urmau a fi radiate. Prin această
lege, Ucraina a dorit să urgenteze transferul de credincioși de la o biserică
la alta. Dacă în anumite regiuni acest transfer s-a efectuat mai ușor, în
Bucovina de nord s-a dovedit a fi imposibil. Parohiile majoritar românești au
refuzat să treacă la BOU, motivând că aceasta nu are preoți vorbitori de limba
română – aspect care corespunde de fapt și întru totul adevărului.
BOU a girat formarea unor adunări
eparhiale nereprezentative care au proclamat trecerea la această Biserică a
unor credincioși. În comunități mici, acest lucru a fost posibil și, dacă s-a
realizat, aproape nimeni nu și-a dat seama că s-a întâmplat. Mai greu a fost la
Cernăuți, unde există parohii mari și unde trăiesc aproape 10.000 de etnici români.
Așa s-a ajuns la incidentele regretabile care au avut loc în iunie legat de
Catedrala Mitropolitană: o parte, credincioși ucraineni, au organizat o adunare
eparhială la care nu au participat de fapt membrii parohiei respective și au
proclamat trecerea la BOU, iar Primăria orașului Cernăuți le-a dat în folosință
Catedrala. Din acest motiv a apărut disputa privind proprietatea lăcașului de
cult respectiv. De semnalat că asemenea dispute violente privind proprietatea unor
lăcașuri de cult au mai avut loc în Ucraina imediat după dobândirea independenței,
motivul fiind exact același – contestarea jurisdicției Patriarhiei Moscovei pe
teritoriul ucrainean. A se vedea în acest sens cazul Svyato – Mykhaylivska
Parafiya c. Ucraina din 2007.
De remarcat felul în care relatarea
evenimentelor din Cernăuți a fost reflectată în media apropiată partidelor care
susțin cauza identitară: etnicii români au fost agresați de ucraineni dar nu
pentru că aparțin la o Biserică ce formal nu a rupt legăturile cu Patriarhia
Moscovei, ci pentru că sunt români. De cealaltă parte, media mainstream a
prezentat evenimentele ca fiind dovada alegerii greșite a etnicilor români care
ar fi trebuit să treacă la BOU necondiționat și imediat, ca semn al distanțării
necesare față de Patriarhia Moscovei. Ambele perspective denotă necunoașterea
situației de pe teren. Nimeni nu a remarcat până în prezent că acest clivaj
identitar – non-identitar se regăsește și în cadrul BOR: aripa reformistă, pro-europeană,
a ignorat incidentele, în timp ce aripa ultra-conservatoare, reprezentată de
IPS Teodosie, aliniată în ultima vreme la o poziționare identică cu cea a Moscovei
și practicând un discurs foarte apropiat de cel al partidelor care promovează
agenda identitară, a reacționat foarte critic față de aceste incidente, acuzând
naționalismul ucrainean.
Trebuie remarcat că, în ciuda
disensiunilor interne minore privind raportarea la russkiy mir, sub
toate aspectele, politice și religioase mai cu seamă. BOR are o optică cu totul
diferită de cea a Patriarhiei Moscovei privind comunitțăile ortodoxe din
diaspora. Diferența este aceea că o comunitate spirituală nu este privită
exclusiv în cheie etnică: un italian, convertit la Ortodoxie, poate fi membru
al unei parohii a BOR din diaspora, de exemplu, în schimb un italian care ar
dori să aparțină, după convertire, la o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse din
diaspora ar trebui să facă și dovada apartenenței la comunitatea etnică rusă.
Datorită acestei concepții, BOR nu a fost și nu va fi niciodată aliniată Bisericii
Ortodoxe Ruse, care si-a însușit perfect logica russkiy mir. Dacă BOR
este apropiată de conceptul Volkskirche, Biserica Ortodoxă Rusă este o “biserică
imperială”, tributară unei concepții despre stat, națiune și religie practicată
în cercurile de putere de la Moscova.
BOR nu se poate regăsi în pozițiile
Bisericii Ortodoxe Ruse, după cum etnicii români manifestă în mod tradițional o
atitudine negativă față de Federația Rusă și față de orice poartă după sine
identitatea rusă. Un istoric ucrainean remarca recent faptul că, pentru
mentalul colectiv românesc, pierderea Basarabiei și Bucovinei de nord în fața
URSS în 1940 reprezintă o traumă colectivă egală cu momentul Trianon pentru
maghiari, doar că această traumă nu este la fel de mult adusă la suprafață. Din
acest motiv, rusofobiei tradiționale până în 1989 i s-a adăugat dupa apariția Ucrainei
un fel de “ucrainofobie”, generată din sentimentul că ucrainenii sunt
continuatorii rusilor în ceea ce privește o ocupație nelegitimă a acestor
regiuni. Din păcate, societatea românească nu a tratat adecvat această traumă
colectivă și felul în care ea a evoluat după 1991. Nici în Ucraina nu s-a
realizat în mod adecvat că rusofobiei i s-a alăturat în subsidiar o formă de
ucrainofobie printr-un transfer foarte subtil, motiv pentru care ucrainofobia
etnicilor români a fost greșit interpretată ca având cauze proprii și nu
derivate. Avem antidot la rusofobie dar nu și la ucrainofobie. Pe de altă
parte, BOR înțelege perfect care este pericolul Bisericii Ortodoxe Ruse și nu
se pune problema vreunei cooperări între BOR și Patriarhia Moscovei. îndreptată
împotriva BOU. Acest aspect nu a fost explicat îndeajuns părții ucrainene. În
vederea unei reconcilieri reale, poate că acest adevăr ar trebui repetat la
Kyiv de către reprezentanții BOR sau ai statului român în permananență, până când
va fi acceptat ca atare.
În prezent, Departamentul
pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință din cadrul Ministerului Culturii și Politicii
informaționale al Ucrainei refuză înregistrarea BOR. Există temerea (nemărturisită
public) că astfel ar câștiga în cele din urmă Patriarhia Moscovei și ar putea
exista, pe baza unui precedent, rcunoașteri ulterioare din partea unor parohii
majoritar etnic ucrainene dar care au încă tentația russkyi mir. Acesta
este motivul real pentru care autoritățile de la Kyiv refuză înregistarea BOR și
nu cel oficial, care leagă problema înregistrării BOR în Ucraina de problema
recunoasterii BOU de către BOR. Oficialii de la Kyiv recunosc în sinea lor că
nu poți să condiționezi o problemă care ține strict de raportarea statului la
manifestarea liberă a dreptului de asociere a unor credinciosi de o chestiune
pur canonică. Din păcate însă, MAE român, Ambasada României la Kyiv, instituțiile
din România în general nu doresc să preia această problemă care nu ține de relațiile
între Biserici, ci este una care ține strict de practica statului vecin.
Motivul adevărat este lipsa de expertiză, o oarecare temere față de necunoscut
dar și o ucrainofobie reziduală care împiedică orice acțiune în raport cu
Ucraina, bună sau rea.
Ce ar trebui să facă autoritățile
statului român? În primul rând, să abordeze problema recunoașterii BOR în
Ucraina în manieră strict europeană, din perspectiva drepturilor omului.
Jurisprudenta CEDO, pornind de la cazul Mitropolia Basarabiei și alții c.
Moldovei din 2009, este că un stat nu se poate opune recunoașterii unui
cult pe teritoriul său decât dacă există motive foarte solide de ordine publică
sau siguranță națională. În cazul BOR în Ucraina, asemenea motive
nn există. Dacă refuzul de a înregistra BOR persistă, ar trebui amintit autorităților
de la Kyiv că România poate deschide la CEDO o cauză care să se bazeze pe
jurisprudența deja existentă în materie de autonomie religioasă. O asemenea
cauză ar da câștig părții române la CEDO fără discuție. Însă un asemenea
rezultat nu ar avantaja doar apariția BOR în Ucraina, ci ar servi drept motiv
temeinic si pentru Biserica Ortodoxă Rusă care va revendica, în baza libertății
religioase și a jurisprudenței CEDO, revenirea mai multor parohii la situația
anterioară anului 2018. Dorește Ucraina să se angajeze în această dispută cu
Patriarhia Moscovei, de fapt cu Federația Rusă? Nu ar fi mai indicat să cedeze
acum si să permită BOR înregistrarea legală în Ucraina? Aceasta ar trebui să
fie linia de argumentație a autorităților de la București care, în lipsă de
expertiză și de solutii, s-au blocat într-o inerție ce face ca acest conflict
intra-confesional să se aprofundeze, nu să se îndrepte spre rezolvare. Este
frapant de constatat că refuzul înregistrării BOR în Ucraina seamănă până la
identitate cu speța Insula Şerpilor. România a dorit o soluționare pașnică, Ucraina
a refuzat, până la urmă s-a ajuns la soluția dată de Curtea Internațională de
Justiție. Cu deosebirea că la acea vreme diplomații români au știut ce
argumente să invoce în fața omologilor lor ucraineni, argumente profesioniste,
bazate pe reguli de drept. În prezent, pare a exista mai degrabă o panică
generalizată de a dialoga cu Kyivul pe această temă.
Înregistrarea BOR în Ucraina
va veni la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Ce se va întâmpla însă
mai departe? Nu cumva partidele care susțin cauza identitară vor afirma că
acesta este un prim pas în direcția unor revendicari teritoriale față de
Ucraina? Mai mult ca sigur că da. Care ar fi atunci soluția? Într-o Uniune Europeană
în care România și Ucraina ar face parte, asemenea revendicări nu ar mai avea
niciun rost. Este motivul pentru care autoritățile de la București ar trebui să
militeze mai mult pentru urgența integrării eruropene a Ucrainei. Până acum,
Bucureștiul a fost vocal doar legat de integrarea în Uniunea Europeană a
Republicii Moldova. De faot, integrarea Republicii Moldova și a Ucrainei
simultan în UE este în interesul național al României. Nici acest lucru nu pare
a fi înțeles pe deplin la nivelul MAE, Guvernului, Administrației
Prezidentiale, etc. În acest moment, Ungaria și Slovacia fac presiuni pentru
decuplarea Reăublicii Moldova de Ucraina. România ar trebui să fie statul european
cel mai interesat de o integrare rapidă a Ucrainei în Uniunea Europeană, din
motivul expus mai sus. Ar costa o asemenea integrare contribuabilul român?
Evident că da, însă fiecare decizie de acest fel ar trebui explicată, din
perspectiva câștigurilor pe termen lung. Vom plăti pentru Ucraina dar vom avea
siguranța stingerii unor conflicte artificiale. Vom plăti pentru Ucraina dar
vom câștiga un prieten în cadrul viitoarei Uniuni Europene, cu foarte multe
voturi si implicit cu o mare putere decizională. Vom plăti pentru Ucraina dar în
acest fel vocea partidelor care exacerbează elementul identitar va fi din ce în
ce mai slabă.
Pe de altă parte, trebuie explicat
că înregistrarea BOR în Ucraina corespunde intereselor naționale ale Ucrainei.
Neînregistrarea perpetuează o stare de conflict, din care Moscova iese câștigătoare.
Ucraina trebuie să arate propriilor săi cetățeni că respectarea drepturilor
minorităților, într-un stat post-război, recunoașterea deplină a drepturilor
omului, nu slăbesc Ucraina ci, dimpotrivă, o întăresc. Nu s-au facut eforturi în
acest sens, suntem la început de drum. Nici BOU nu are structurat un mesaj coerent
privind minoritățile naționale care aparțin de Ortodoxie. BOU nu a realizat încă
faptul că este benefic să intre într-o alianță cu BOR în România și cu Mitropolia
Basarabiei în Republica Moldova, pentru a consolida o Ortodoxie în regiune care
să respingă și mai eficient russkyi mir si tezele Bisericii Ortodoxe
Ruse. Statul ucrainean ar trebui să acorde mai multă importanță educației. Un
manual care să prezinte minoritățile naționale de pe teritoriul Ucrainei
(maghiari, români, slovaci, polonezi, etc.) nu există si nici nu se are în
vedere o asemenea posibilitate. Nici România nu excelează la acest capitol. Există
manuale care arată diversitatea minorităților din România dar acestea nu sunt
studiate în școli sau licee. Mulți etnici români habar nu au că există o
minoritate ucraineană ortodoxă istorică în România care nu apartine de BOR dar
care respectă aceleași cnanoane ortodoxe.
Nu în ultimul rând, Ucraina și
România ar trebui să se așeze cât mai urgent la masa dialoglui referitor la
situația garantării drepturilor religioase ale etnicilor români în Ucraina (dar
si ale etnicilor ucraineni în România) deoarece climatul extern nu este deloc
favorabil. Ungaria a supralicitat necesitatea de a proteja minoritatea maghiară
din Tanscarpatia. Astăzi la Kyiv se recunoaște că Ucraina a cedat de prea multe
ori în fața unor pretenții exagerate ale Ungariei. Ar fi trebuit ca la fiecare
revendicare să se ofere drepturile oferite de legislația europeană în materie de protecție a minorităților naționale.
Nici mai puțin dar nici mai mult. În prezent, Biserica Ortodoxă Rusă a găsit un
aliat neașteptat dar de încredere în disputa sa cu BOU: mișcarea MAGA, ai cărei
membri sunt convinși că nu se respectă drepturile credincioșilor ruși din
Ucraina. La un viitor aranjament de pace, Federația Rusă va invoca cu siguranță
această problemă. Este posibil chiar să se ajungă, în urma acestor negocieri,
la un status quo ante, prin raportare la situația existentă înainte de schisma
din 2018. În acest caz, confruntată cu presiuni din partea Ungariei, Federației
Ruse, mișcării MAGA din SUA, nu ar fi rațional ca Ucraina, implicit BOU, să
caute aliați acolo unde sunt cel mai ușor de găsit – România, respectiv BOR?
Toate aceste aspecte nu
epuizează fondul problemei. O problemă care pare a fi insolubilă dar în
legătură cu care nu există decât o singură cale – cea a dialogului între state
si între Biserici. Până când nu se va crea un climat favorabil acestei idei
extrem de simple în esență, ucrainofobia (și, în oglindă, românofobia) vor
domina agenda publică a dezbaterilor atât la București, cât și la Kyiv. Nu îi îndemnați
pe oamenii politici să se angajeze într-un conflict care nu duce nicăieri și
nici nu îi sfătuiți să rămână în pasivitatea actuală. Îndemnați-i să promoveze
dialogul, chiar si atunci când dialogul pare a fi o soluție contra curentului
și fără mari șanse, precum este perceput în prezent.
