În urmă cu 80 de ani, după mai multe întâlniri internaționale, cărțile erau făcute și România intra sub semnul secerii și ciocanului: era instaurat la conducere primul executiv comunist, Guvernul Petru Groza.
Guvernul Petru Groza a fost primul guvern comunist din istoria României. FOTO: Profimedia
Format din comunişti, dar
și din disidenți ai partidelor istorice, PNL, PNȚ și
social-democraţi, precum și din membri ai Frontului Plugarilor, ai
Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, Cabinetul Petru
Groza, instaurat pe 6 martie 1945,
marchează începutul regimului comunist în România.
Istoricul Ottmar Traşcă, de la Institutul de Istorie „George
Bariţiu“ al Academiei Române, explică, într-un interviu pentru
„Adevărul“,
întregul context al formării primului guvern
comunist, cauzele care au dus aici și au trimis România în
cea mai neagră perioadă a istoriei sale.
„Adevărul“:
Într-o Românie ocupată de trupele sovietice, pe 6 martie 1945, se
producea inevitabilul și „era
uns“ primul guvern comunist
din istoria țării. Cum s-a ajuns ca
această situație să fie inevitabilă și care era contextul acelor
ani?
Ottmar Trașcă:
Pentru a înțelege mai bine tot acel context și situația dată,
trebuie să vorbim despre situația României până la Al Doilea
Război Mondial și ulterior ce se întâmplă după 23 August 1944.
Știm bine că, în perioada 1941 –
1944, România a fost o aliată a Germaniei
și, insist, nu un vasal sau un satelit al Germaniei, așa cum se mai
susține eronat. Adică România nu a fost un stat ocupat de către
Germania, ci a fost un aliat de-ai
săi. Din punct de vedere militar, România a fost cel
mai important aliat al armatei naziste în
campania din Uniunea Sovietică. Abia după România au urmat state
precum Italia, Finlanda, Ungaria etc.
Ce a determinat România
să meargă pe mâna Germaniei în acest război?
În primul rând, Ion
Antonescu a dorit să redobândească teritoriile pierdute în
favoarea Uniunii Sovietice prin cedările teritoriilor din vara
anului 1940, adică ultimatumul sovietic din 26-27 iunie 1940.
Aceasta a sperat că, printr-o colaborare
necondiționată cu Germania,
îl va determina pe Hitler să redea Transilvania de Nord României.
Bineînțeles că această credință s-a devenit a fi o iluzie,
pentru care România a plătit scump. Or,
în anul 1944 România se afla într-o
situație dezastruoasă. Operațiunile
militare au ajuns să se ducă pe
teritoriul României, deja din martie 1944. Practic,
Armata Roșie pătrundea pe teritoriul țării
noastre, iar concomitent cu operațiunile sovietice,
au avut loc și atacurile aeriene, bombardamentele aviației
anglo-americane.
Transilvania de Nord, unealtă de șantaj
Momentul 23 august 1944 a
dus la schimbarea taberei, iar România a abandonat alianța cu
Germania nazistă și a trecut de partea aliaților. Ce spera și ce
a obținut România din asta?
Situația devenise
catastrofală și prin urmare s-a impus actul de la 23 august 1944 în
care România a ieșit din război și s-a alăturat Coaliției
Națiunilor Unite, ulterior declarând
război Germaniei. Un război pe care l-a purtat practic până la
capitularea Germaniei naziste. Bineînțeles
că Armata Roșie a profitat de pe urma actului de la 23 august și,
în scurt timp, teritoriul țării noastre
a fost ocupat de ruși. Într-adevăr, după 23 august, România
devine un stat ocupat. Foarte important, este un stat ocupat de către
Armata Roșie, chiar dacă România a cerut cobeligeranța pentru
avantajele pe care le-a adus Coaliției prin ieșirea de război.
Însă nu a obținut acest statut. Mai mult, prin Convenția de
Armistițiu din 12 septembrie 1944, care a fost semnată la Moscova,
României i s-au impus condiții foarte grele –
printre altele, plata unei despăgubiri de
război de 300 de milioane de dolari. Sigur că suma nu pare mare
acum, însă valoarea dolarului de azi e cu mult, mult mai mare.
Și lucrurile nu s-au
oprit aici…
Așa este. Cel
puțin până în 1954, cifrele ne spun că
România a plătit URSS undeva la 3
miliarde de dolari despăgubiri de război. După
1945, s-au creat acele societăți mixte româno-sovietice,
numite și Sovromuri, în foarte multe
domenii, care, practic, au fost mijloace de spoliere, de jefuire a
avuției naționale de către sovietici. În plus, pe lângă aceste
cauze împovărătoare, de spus ar fi și că România a fost nevoită
să participe cu un efectiv de 12 divizii la operațiunea Armatei
Roșii împotriva Germaniei.
„Premierul roșu” Petru Groza
Și ce am obținut de
aici?
Sovieticii au fost de acord
cu retrocedarea Transilvaniei de Nord, dar, chiar dacă s-a stipulat
în convențiile internaționale faptul că
aceste teoritorii vor reveni României, iar Dictatul de la Viena
este nul, totuși, administrației
române nu i-a fost permis să revină în
Transilvania de Nord decât după 9 martie. De ce? Pentru că
chestiunea Transilvaniei de Nord a fost
utilizată de guvernul sovietic ca mijloc de presiune și șantaj
asupra guvernului român, inclusiv
cu așa-zisa democratizare, adică instalarea comuniștilor la putere
– asta înțelegea Moscova prin democratizare.
Și, dincolo de această situație grea, România
a fost și mai mult îngreunată de comportamentul abuziv al Armatei
Roșii odată instalată pe teritoriul nostru.
Alegeri libere, dar nu pentru toată lumea
Cum au procedat rușii
pentru a-i aduce la putere pe comuniști?
După 20 august
1944, Guvernul Sănătescu și Guvernul Rădescu au avut o
misiune extrem de grea. Pe de-o parte, pentru a satisface clauzele
impuse României în Convenția de Armistițiu, de a satisface
pretențiile armatei sovietice de ocupație. Pe de altă parte, de a
face față greutăților existente în România, în viața de zi cu
zi. Și, peste toate, agitația politică pusă
în scenă de către Partidul Comunist și partidele-satelit
ale sale, grupate în așa numitul FND,
Fondul Național Democrat. FND care, încă din toamna anului 1944,
cu sprijinul și sub umbrela protectoare a baionetelor Armatei Roșii,
a declanșat asaltul final pentru acapararea puterii totale în stat.
Practic, România a intrat în sfera de
influență sovietică, o decizie consfințită prin Acordul de
procentaj din octombrie 1944, semnat la
Moscova, și mai ales prin deciziile consfințite la Yalta,
în februarie 1945, care prevedeau
organizarea de alegeri libere, printre altele.
Ce se înțelegea în
acel moment prin alegeri libere?
Bineînțeles că termenul
de „alegeri libere“
era înțeles diferit de către sovietici și de
către alianții din Vest. Sovieticii, prin alegeri libere,
înțelegeau alegeri controlate, pe când, pentru aliați, alegerile
erau democratice. Or, după Yalta, practic,
Uniunea Sovietică își impune propria voință în România,
printr-o campanie orchestrată de către Partidul Comunist și de
aliații comuniștilor din Frontul Democratic. La sfârșitul lunii
februarie și începutul lunii martie, practic, se creează o stare
tensionată, iar guvernul condus de generalul
Nicolae Rădescu, care a luat măsuri dure și a denunțat amestecul
comuniștilor și al Uniunii Sovietice în
aceste tulburări interne, este nevoit să
demisoneze.
În pat cu dușmanul
Ar fi putut face mai mult
România? Puteam
rezista și să ne opunem mai energic acestui proces de sovietizare?
Sincer, nu puteam să facem
mai mult pentru că, în primul rând, Armata Română era mobilizată
în Cehoslovacia. Puținele unități militare din țară erau
controlate și dezarmate de către sovietici. În momentul în care
s-a pus problema a amestecului brutal al
Uniunii Sovietice în viața României, Bucureștiul a fost
înconjurat de trupe sovietice, iar trupelor române nu li s-a permis
să iasă din cazărmi. Deci nu puteam rezista, nu aveam cum.
Bineînțeles că Regele
Mihai I și reprezentanții partidelor democratice, Iuliu
Maniu (PNȚ) și Dinu
Brătianu (PNL), au protestat, au
intervenit pe lângă reprezentanții Angliei și Statelor Unite
ale Americii la București, însă fără niciun rezultat. Mai
mult decât atât, la un moment dat, Maniu și-a
exprimat într-o manieră amară deziluzia,
spunând că dacă ar fi știut ce va urma, nu ar fi insistat
pentru pentru armistițiu, adică pentru ieșirea României din
război în august 1944. La toate intervențiile pe lângă Anglia și
Statele Unite, practic, răspunsul reprezentanților aliaților
României a fost unul evaziv.
Premierul Petru Groza și membrii guvernului pe care l-a condus. FOTO: Fototeca Online
Am fi putut măcar amâna
deznodământul, dacă nu să ne revoltăm așa cum au făcut ungurii
și cehii?
Aș spune că nu. Din
contră, au mai fost câteva evenimente, care au grăbit practic
decizia Moscovei de a impune Guvernul Petru Groza. Și anume:
a existat inclusiv o încercare de creare unei rezistențe
pro-germane și anti-sovietice în România, o
intenție de a plănui și executa un fel de 23 august, dar invers.
Mai exact, conducerea grupului etnic german
din România, împreună cu mișcarea legionară, au organizat o
rețea de rezistență în România, îndreptată împotriva
armatelor și împotriva ocupației sovietice. Ei vizau tocmai starea
de spirit anti-sovietică ce exista în România din cauza ocupației
și a modului în care se comportau sovieticii. Au fost implicați
inclusiv politiceni și militari din armata română, unii generali.
Era însă un plan fantezist. Adică, ei mergeau pe ideea unei
revolte anti-sovietice în interior, care să fie conjugată
cu ofensiva germană din exterior, din Ungaria, și care să
ducă la colapsul dispozitivului sovietic în România și să
readucă țara în tabăra germană. Doar
că rușii, care aveau agenți infiltrați în această rețea, au
urmărit și au acționat decisiv, arestându-i pe cei implicați.
Iar această intenție, acest complot a grăbit decizia Moscovei de a
ajunge la un deznodământ și de a numi
acest guvern, cu Petru Groza
în frunte.
Existau și politicieni
importanți în această rețea anti-sovietică, poate chiar membri
PNL și PNȚ?
Nu, nu erau țărăniști și
liberali, cel puțin nu unii declarați. Au fost
conducea nazistă a minorității germane și cea
a mișcării legionare.
În plus, au fost implicați în treaba asta și militari din Armata
Română, inclusiv generali. Dar ei au mizat pe un plan fantezist,
deși aveau la bază exploatarea sentimentului antisovietic existent
în România. Bineînțeles că nu aveau
nicio șansă de reușită. Sovieticii i-au monizorizat și i-au
arestat. Această acțiune a grăbit doar deznodământul și
instalarea guvernului Petru Groza. Oricum,
decizia sovieticilor fusese luată, totul a fost decis în 1945.
Imediat după Yalta,
lucrurile își continuă evoluția firească din punct de vedere al
Uniunii Sovietice.
Celelalte fețe ale comunismului
Care era în acel moment
situația celorlate țări în care rușii au instaurat guverne
comuniste?
În Iugoslavia nu era o
problemă pentru că acolo era deja Tito. În schimb, în Ungaria
totul încă se juca. Acolo au avut loc alegeri și chiar unele
democratice. În 1945, la unguri, a
câștigat partidul micilor proprietari, care era anticomunist. De
altfel, la vecinii unguri putem vorbi de sovietizare doar din 1947
încolo. Din păcate, în România,
procesul a început și s-a accelerat deja din 1945. Guvernul
Petru Goza, practic, este începutul procesului de comunizare și
sovietizare în România. Apoi, în Bulgaria, deși populația le era
mult mai favorabilă sovieticilor, Uniunea Sovietică nu a ținut
cont de asta. Sovieticii au ocupat Bulgaria, au schimbat guvernul. La
fel ca în România, toți cei care li s-au opus au fost condamnați,
majoritatea au fost uciși și a fost instaurat un regim de teroare.
Dar în Cehoslovacia și
Polonia?
Și în Polonia lucrurile
erau complicate pentru că, pe de-o parte, era guvernul de la Lublin,
format din sateliți ai Moscovei. Pe de cealaltă
parte, era și un guvern polonez în
exil, care era anticomunist. Lucrurile erau asemănătoare și
Cehoslovacia, practic și acolo procesul de comunizare și
sovietizare s-a declanșat mai târziu. Deci, Polonia și
Cehoslovacia, ca și Ungaria, sunt cazuri
distincte față de România, Bulgaria și Iugoslavia. De fapt, și
în România, sovieticii au încercat să
păstreze la început aparențele și au strecurat și câțiva
necomuniști în primul Guvern Petru Groza.
„Petru Groza nu era un comunist oarecare, era prototipul vechii aristocrații“
Care a
fost componența acestui prim guvern comunist?
În acest
guvern avem și o spoială așa-zis
burgheză: avem membri ai Partidului
Național Țărănesc – Anton
Alexanderescu, de exemplu –, avem
disidența din partea Partidului Național Liberal. Dar
ministerele-cheie erau desigur ale
comuniștilor. Ministrul de Interne era Teohari Georgescu, comunist,
din 6 martie 1945 și până în 1952. Ministrul de Externe
era Gheorghe Tătărescu, care era și vicepreședinte al Consiliului
de Miniștri. Ministrul Justiției Lucrețiu Pătrășcanu, comunist.
Mulți deplâng soarta ulterioară a lui Pătrășcanu:
îndepărtat și arestat, anchetat și
ulterior executat practic din ordinul lui Dej, în 1954. Dar să nu
uităm că el este cel care elaborează
legile dure de pedepsirea criminalilor de război, printre care au
fost puși foarte mulți oameni nevinovați, în afara
responsabililor. Ministrul de Război era
generalul Constantin Vasiliu Rășcanu. La un moment dat, undeva la
sfârșitul lui februarie, un grup de ofițeri din Armata Română
– deși armata trebuia să fie apolitică
– au semnat un protest la adresa
guvernului democrat condus de Nicolae Rădescu. Acest general,
Vasiliu Rășcanu, era printre cei care semnaseră acest protest și
era membru al Partidului Comunist la momentul respectiv. Apoi, îl
avem pe ministru al Agriculturii
pe Romulus Zăroni, un țăran din Frontul Plugarilor, fost
vicepreședinte al Frontului Plugarilor. Ministrul Comunicațiilor
era Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Ministrul Muncii era Lothar Rădăceanu, de la Partidul Social
Democrat Român – deși era un partid
democratic, avea o aripă care fusese infiltrată și era
pro-comunistă, care ulterior s-a desprins și s-a unit cu Partidul
Comunist. Ministrul Educației Naționale era
Ștefan Voitec, cel pe care l-am avut și în timpul lui Ceaușescu,
pentru că a fost longeviv și a avut
funcții în Partidul Comunist și în „Epoca de Aur“.
Ministrul Finanțelor
era Dumitru Alimănișteanu, de la Partidul Național Liberal,
disident din aripa Tătărăscu. Secretar
de Stat a fost un alt fost liberal, Mihail
Romniceanu.
Mai aveam și un ministru al Cooperației,
fostul membru al Partidului Național Țărănesc, Anton
Alexandrescu. Ministrul Asistenței și Asigurărilor Sociale era
Gheorghe Nicolau, iar ministrul Sănătății
era Dumitru Bagdasar. Ministrul
Propagandei era comunistul Petre
Constantinescu-Iași, dar ministrul
Cultelor, preotul
Constantin Burducea. Plus un ministru al Artelor,
Mihail Ralea, de la Frontul Plugarilor, și
un ministru Secretar de Stat
în persoana fostului țărănist Emil
Hațieganu. Deci am avut un guvern colorat,
format din comuniști, disidenți din partidele
democrate și sateliți ai comuniștilor –
practic, oameni compromiși care sprijineau
și au făcut parte din acest guvern pestriț, care se
străduia încă să păstreze unele aparențe, dar care a început
din primul moment să lucreze pentru sovietizarea României.
A
existat vreun personaj mai controversat?
Liberalul
Gheorghe Tătărescu era liderul unei facțiuni disidente și
vice-președinte din partea Frontului Plugarilor. Adică comuniștii
s-au folosit inclusiv de personaje controversate, ca și el,
care era acuzat de Maniu și de Brătianu
de grăbirea instaurării dictaturii. Gheorghe
Tătărescu fusese cel care sprijinise pe față instaurarea
regimului autoritar al lui Carol al II-lea, în calitate de
prim-ministru, iar ulterior inclusiv din postura de colaborator
apropiat. Potrivit legislației în vigoare referitoare la dezastrul
țării, el era considerat vinovat. În
interpretarea lui Maniu și a lui Brătianu,
Tătărescu era un personaj care putea fi
responsabil de dezastrul țării. Și atunci Tătărescu,
știind foarte bine că era în vizor și fie
ajungea în poziția de ministru, fie pe
banca acuzaților, a ales să colaboreze cu
comuniștii. Iar Partidul Comunist a manipulat foarte abil această
chestiune. Au fost multe personaje
controversate pe care Partidul Comunist le-a
avut ca tovarăși de drum, iar apoi i-a
aruncat peste bord fără niciun regret.
De ce a fost preferat în
acel moment Petru Groza în fața unor comuniști precum Ana Pauker?
Pentru că, până la urmă,
Petru Groza era o figură boemă. Nu era un comunist oarecare. Petru
Groza era cumva prototipul vechii aristocrații. La
prima vedere, era o figură onorabilă,
chiar dacă opiniile sale erau ciudate. De
exemplu, Antonescu spunea despre el că e nebun. Pe de altă parte,
sovieticii știau că nu putea fi instaurat, chiar de la bun început,
un guvern pur comunist. Trebuie spus
că comuniștii nu aveau priză în societate;
spre deosebire de Italia, Franța
sau Spania, unde partidele comuniste
erau puternice, în estul Europei erau foarte slabe.
În primul rând, Partidul Comunist din România militase
pentru dezmembrarea României, adică preluase punctul de vedere al
Cominternului, cum că România este un stat artificial creat și că
minoritățile au dreptul la autodeterminare până la dezmembrare.
Partidul Comunist a fost unul dintre
puținele formațiuni politice care au
salutat anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Din 1940 și până în 1944, Partidul Comunist avea în
România sub 1.000 de membri, dacă ne luăm după toată sursele
disponibile – adică
era un partid foarte slab. Așa că, în
1945, partidul nu putea să emită
pretenții de a conduce singur, nu avea priză în societate, iar
atunci s-a decis o formulă care să nu arate
exact intențiile sovieticilor, în mod deschis. Tocmai de
asta i s-a dat primului guvern această spoială burgheză. Cu
Gheorghe Tătărescu, cu Petru Groza și cu personalități
controversate, Mihai Ralea și alții, în primul rând de la
partidele de tip satelit, disidențele din PNȚ și PNL.
Deci nu au instalat un guvern 100% comunist de la bun început
din motive tactice. Abia după un timp lucrurile au intră pe făgașul
lor dur.
„Obiectivul Guvernului Grozaa fost acapararea totală a puterii în stat“
Care
au fost următoarele etape ale sovietizării României?
Avem mai multe etape în procesul de comunizare și
sovietizare. Eu aș împărtăși punctul de vedere al lui Hugh Seton
Watson (n.r. – un cunoscut istoric
britanic), care
delimita de trei etape. În cartea sa „The
Eastern European Revolutions“ vorbește
de coaliții genuine, prima etapă, și în cazul României, avem
această coaliție reală după 23 august 1944, practic până 6
martie 1945. Atunci am avut chiar o coaliție democratică, unde
aveam toate forțele politice reprezentate –
inclusiv Iuliu Maniu a fost în primul
guvern Sănătescu. Așa au stat lucrurile cu cele două guverne
democrate Sănătescu și Rădescu.
Avem apoi a doua etapă, în
definiția lui Watson, „coaliții
mlăștinoase“
le zice el: care au o aparență de guvern
democratic, dar care în fapt sunt dominate de Partidul Comunist și
de sateliții săi, exact ca în cazul guvernului Groza. Și avem a
treia etapă, blocul monolitic, adică
guvernul pur comunist, ceea ce avem noi în România după 1948.
Revenind la Guvernul
Petru Groza, care au fost cele mai importante decizii, poate cele mai
controversate, care au servit comunizării?
Măsurile sunt multe, dar ne
vom referi la câteva dintre ele. Prima măsură concretă, foarte
importantă, a fost reforma agrară din martie 1945.
A fost un proces inițiat în scopul reformării radicale a
agriculturii și de împroprietărire a
țăranilor săraci din România. E vorba de legea 187 din 23 martie
1945, prin care
au fost expropriate proprietăţile mai mari de 50 hectare, fiind
împroprietărite peste 900.000 de familii de ţărani.
Totuși, de ce li s-a mai
dat pământ acestor țărani dacă, așa cum se știe, ulterior
le-au fost luate? Care a fost planul?
Atenție, vorbim de
„coaliția mlăștinoasă“.
Deci, comunizarea și sovietizarea dură au avut loc abia după 1948.
Acum, în această fază, în perioada Guvernului Groza, nu trebuiau
speriați țăranii. Pentru că și
una dintre tezele propagandei anticomuniste era tocmai ideea că vin
rușii în țară și că vor aduce cu ei colhozul sovietic.
De asemenea, a fost dată o lege dură împotriva germanilor
din România, care au fost pedepsiți colectiv, ca exponeți ai
hitlerismului de la noi. Grupul
etnic german a fost scos în afara legii, iar proprietățile acestor
oameni au fost confiscate de către statul român. Apoi, tot ceea ce
a făcut acest guvern a fost să pregătească alegerile din 1946,
din noiembrie, acele alegeri falsificate.
Dacă ar fi să rezumăm
activitatea Guvernului Petru Groza în doar câteva cuvinte, ce ar fi
de spus?
Într-o
frază am putea rezuma că obiectul
cel mai important al Guvernului Groza a
fost acapararea totală
a puterii în stat, gradual, și lichidarea oricărei forme de
opoziție. Ceea ce a și reușit.
Groza 2.0
Cum au arătat alegerile
din 1946, care au consfințit intrarea României în era
sovietizării?
A fost o perioadă cu multe
abuzuri, iar campania dinaintea alegerilor din 1946 a stat sub semnul
fraudei, al intimidării partidelor
democrate și a populației. Așa se face că alegerile falsificate
au fost câștigate de așa-numitul Bloc al Partidelor Democrate,
care era o alianță formată din Partidul
Comunist Român, Partidul Social-Democrat – aripa pro PCR, Frontul
Plugarilor, Partidul Național Liberal –
mă refer la aripa Tătărescu –,
facțiunea țărănistă a lui Anton Alexandrescu și Uniunea
Patrioților. Acest guvern și-a continuat misiunea și a pregătit
România pentru intrarea într-o nouă eră a sovietizării, forțată
și mult mai dură, începând cu anul 1948.
Și tot cu Petru Groza în
prim-plan. Până când a stat la putere?
Groza a fost prim-ministru
până iunie 1952. După guvernul din 1945 și după cel din 1946, am
avut un nou Guvern Groza, din 1948 până în 1952. Aici ne referim
deja la a treia etapă de sovietizare, cea mai dură, în care Groza
este încă prim-ministru, doar atât că totul este decis mai
degrabă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de
apropiații săi. Apoi, în 1952, Groza
devine președinte al Consiliului de Stat până la moartea sa,
în 1958. După care, prim-ministru a fost
numit nimeni altcineva decât Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Cât de mult a contat prietenia Petru Groza – Stalin
Pentru că ați spus de
Gheorghe Gheorghiu–Dej și de
ascensiunea sa, care au fost cele mai importante facțiuni din
Partidul Comunist Român și cum a reșit aripa Dej să pună mâna
pe putere?
Aș vorbi despre Partidul
Comunist din interior, adică Partidul Comunist Român, și de
Partidul Comunist din gruparea moscovită. Cele două și-au disputat
întâietatea; a fost o luptă cruntă
pentru putere între cele două grupări. La final, în 1952, au
câștigat cei din aripa română. Acest lucru a dus,
în 1952, la deportarea grupului moscovit,
în frunte cu Ana Pauker – a fost chiar
arestată și a fost aproape să fie ucisă.
Petru Groza (dreapta) la discursul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. FOTO: Fotoeca Online
S-a spus că Petru Groza
a făcut tot ce a ținut de el și că ar fi fost printre cei care
l-au convins pe Stalin să redea Transilvania de Nord României. Care
este adevărul și cât de mare a fost în realitate influența lui
Petru Groza asupra dictatorului sovietic?
Nu vom ști niciodată exact
cum au stat lucrurile între cei doi, dar este cert că a avut o
relație bună, cel puțin s-a înțeles bine cu Stalin. Dar Stalin
nu se ghida niciodată după o simpatie sau o antipatie. Pentru
Stalin, determinate și decisive erau
rațiunile de stat, interesele Uniunii Sovietice. Iar Stalin a
considerat atunci că Transilvania poate fi folosită ca un mijloc de
presiune asupra României – și
și-a văzut obiectivul atins. Bineînțeles că,
ulterior, a fost de acord ca Transilvania
să revină României. Și a decis asta pentru că, din punctul de
vedere al interesului sovietic, România deja era o țară sigură,
nu mai avea scăpare. Așa că, oricât de
bună ar fi fost relația dintre Stalin și Petru Groza, nu asta a
contat când dictatorul sovietic a tras
linie și a decis ca Transilvania să fie redată României
și nu Ungariei.
