economica.net
Distribuie:
Secarea Mării Aral din Asia Centrală a fost nu doar o catastrofă ecologică, ci a afectat şi mişcarea rocilor aflate la zeci de kilometri sub suprafaţa Terrei, potrivit unui studiu publicat luni, informează AFP.
„Se pare că omenirea a perturbat tectonica plăcilor doar pentru a îmbunătăţi randamentele producţiei de bumbac!”, a rezumat Simon Lamb, cercetător în ştiinţe geologice la Universitatea Wellington din Noua Zeelandă, într-un articol care însoţeşte publicarea acestui studiu în revista Nature Geoscience.
Situată între Kazahstan şi Uzbekistan, Marea Aral ocupa până la sfârşitul anilor 1950 locul al patrulea în clasamentul celor mai mari lacuri din lume.
Deturnarea celor doi afluenţi ai săi, Sîrdaria şi Amudaria, în principal pentru a iriga culturile de bumbac şi de orez din timpul fostei Uniuni Sovietice, a transformat-o în mare parte într-un deşert de nisip şi sare.
Între 1960 şi 2018, suprafaţa ei a scăzut cu 90%, iar volumul său cu 93%. A fost „un Cernobîl silenţios”, care a avut „profunde impacturi ecologice şi economice”, ucigând numeroase specii de animale şi punând practic capăt activităţilor umane asociate cu această întindere de apă, reamintesc autorii studiului.
Potrivit autorilor cercetării, consecinţele acestui dezastru nu s-au limitat doar la suprafaţa Terrei, ci s-au făcut simţite şi în profunzimile planetei noastre.
Teng Wang, profesor conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe ale Pământului şi Spaţiului din cadrul Universităţii din Beijing, şi colegii lui au analizat deformarea solului în bazinul Mării Aral între 2016 şi 2020.
Cu ajutorul unor radare, ei au măsurat cu o precizie milimetrică diferenţele de poziţie ale solului în timpul survolărilor efectuate deasupra zonei menţionate de satelitului Sentinel-1 din cadrul programului european Copernicus.
Înainte ca Marea Aral să se micşoreze, greutatea apei sale era suficient de mare pentru a provoca scufundarea scoarţei terestre de sub ea.
În doar câteva decenii, 1.000 de miliarde de tone de apă s-au evaporat. Oamenii de ştiinţă se aşteptau, aşadar, ca scoarţa „să salte înapoi în sus” pe măsură ce lacul seca, „la fel ca un resort comprimat care a fost eliberat”, a explicat Simon Lamb.
Însă Teng Wang şi colegii lui au constatat că vechiul fund al lacului continua de atunci să se ridice într-un ritm mediu de aproximativ 7 milimetri pe an, chiar şi după secare. Iar această ridicare a fost observată pe o zonă vastă care se întinde până la 500 de kilometri în raport cu centrul originar al fostei mări.
Potrivit simulărilor computerizate, explicaţia fenomenului s-ar afla la peste 150 de kilometri sub suprafaţă, în astenosferă, un strat al mantalei Pământului, situat sub scoarţa rigidă a Terrei (litosferă). Acel strat de magmă vâscoasă şi caldă s-a deformat lent sub efectul presiunii, făcând să se mişte plăcile tectonice aflate deasupra sa.
În perioada sa de glorie, presiunea îndelungată exercitată de Marea Aral a deplasat o parte din astenosferă.
Devenită un fluid extrem de vâscos, acel strat de roci este acum pe cale să revină la amplasamentul pe care îl ocupa înainte de existenţa lacului, cu o viteză comparabilă cu mişcarea plăcilor tectonice. Şi va continua să facă acest lucru timp de numeroase decenii.
Rezultatele studiului evidenţiază felul în care activităţile umane pot influenţa Terra până în mantaua superioară şi, prin urmare, pot provoca schimbări la nivelul suprafeţei planetei noastre, au concluzionat autorii cercetării.
Distribuie:
Urmărește-ne:
