Transfăgărășanul e un fel de circ unde vreo 20 de urși – așa zic oamenii locului – sunt vedete și casieri. Bâlciul se mută cu ziua, mai spre creastă ori spre satele din vale, în funcție de afluența oamenilor. Spectacolele au același subiect, cerșetoria, iar vedeta e unul – puiandru la vreo 2 ani – care și-a tras vad la început de urcare spre Vidraru. Nu se știe de la cine a învățat: stă pe coadă cum stă Gicu Cioflingaru, în dos la Radu Vodă, pe bordura lui. Ursul, ca și Gicu, pare vechi în branșă: atitudine de amărât, cu priviri triste aruncate după milostivi. Pomanagiii – și ăla de la Radu Vodă, și cel de pe Transfăgărășan – au trecere și primesc cam la fel. Mâncare. Unul, la pachet, de Moși sau pomeniri, celălalt în fiecare zi, cât e deschis drumul, dumicați aruncați peste geamuri sau capote.
La început de săptămână, pe o bucată de câțiva kilometri, între Arefu și Valea cu Pești, decide urși ieșiseră la milogeală. Iar lumea arunca hrană cu sacoșa.
Urșii cerșetori de pe Transfăgărășan sunt subiect de scandal după ce mai mulți turiști au fost sfâșiați de matahale. Acum ceva săptămâni, un polonez s-a ales cu niște mușcături urâte, mai târziu o femeie din Spania a ajuns la Urgențe cu mâna sfârtecată. „I se vedea osul, parcă generation pulpă de pui roasă de copil”, își amintește Alina. Femeia vinde porumb sus, pe baraj, după colțul tunelului ce urcă dinspre Arefu. „Pe urmă a murit italianu’. E, un prost în minus. Păi dacă tu te duci tot acolo și vrei să-i dai mâncare din mână? Dar ce să vezi? Nici nu trecuseră patrujcinci de minute de când îl terminase ursoaica pe motociclist, că vine unul la mine să-mi cumpere lada cu coceni. Că am pus aici, să nu mai arunce lumea coceanul în lac după ce mănâncă porumbul. Și ăla zice: «dați-mi cocenii să-i dau la urs». I-am explicat ce s-a întâmplat și i-am zis de ce nu e bine să hrănească animalele, el nimic, să-i dau cocenii. Că, cică, o să țină geamul închis. Cred că trebuie să mai moară nu unul, ci o sumedenie de proști ca să se înțeleagă că ursul nu e pisică”. Pe partea cealaltă a barajului, oamenii care trăiesc din ce vând la margine de drum zic că le-a sporit concurența venită din pădure. Ion – zice că trebăluiește, sezonier, la debarcaderul de unde pleacă vaporașele pe lacul de acumulare – se miră și de cât a crescut populația urșilor cerșetori, și de prostia ăstora care urcă să-i vadă și să se pozeze cu ei. „Problema este simplă. Așa cum învață copilul să sugă de la țâță, așa și urșii ăștia învață să se hrănească de la marginea șoselei. Doar asta știu să facă. Și s-au înmulțit, cică au mai fost aduși de pe coclauri. Au și tehnică, ai dracu, te uiți la ei și te apucă mila. Zici că își lungește fața, parcă îți zice: «Dă și mie că am copilașii bolnavi acasă». Dacă nu-I știi, se duce mâna automat prin buzunar sau torpedo’ să-i arunci un biscuite sau o buca’ de salam. E, dacă nu s-ar mai da, dacă nici măcar lumea nu s-ar mai opri să fotografieze, în nici un an nu ar mai fi problema asta. Urșii s-ar întoarce în pădure. Dar dacă tu așa îi crești….”. Nea Ion își tuflește pălăria de necaz: „e lume ghiotură pe Transfăgărășan, dar a scăzut apa lacului, nu prea sunt curse. De câștigat parcă ar câștiga mai mult urșii din afacerea cu turiști….și dacă nu e altă metodă, să-i împuște, dă-i dracu’. Unde să-i mai ducă? La București, poate”.
Bâlciul „milogilor” de pe Transfăgărășan pic.twitter.com/BH61m57zEm
— Jurnalul (@JurnalulN) July 15, 2025
Vedeta „cerșetorilor”
Teritoriul urșilor pomanagii de pe Transfăgărășan începe de după parcarea unde oprești să urci la cetatea Poienari. De jos, dinspre Curtea de Argeș, e împărăția „gunoierilor”. Căpățânenii Pământeni și alelalte sate de sub munte au fost bântuite de urșii care scormoneau prin pubele. Unii evoluaseră în timp – scotoceau și prin cotețe, iar dacă nu găbjeau găina sau oile, se mulțumeau cu câinii de prin gospodării. Și acum ar fi cam la fel prin zonă – zice una care vinde pere și caise pe margine de drum – dar, ori s-a obișnuit lumea, ori „gunoierii” nu mai calcă la fel de apăsat prin bătături.
Că nu s-a mai repetat balamucul de acum ceva ani când Cracă, băiat de Căpățânenii Pământeni, a luat 112-ul la ceartă. Atunci, Cracă și gașca satului – ciumiți de cât lovea ursul prin sat – s-a pus cu parii să alunge matahala. Pe urmă a dat telefon la Urgențe să-i ia la directe pe operatori: „Trăiți! Un echipaj de jandarmi să vie cu pistoalele și cu toate alea. A venit united states, ne-a atacat, a intrat în cotețe, a dat cu oamenii pe drum. (…) Nu puteam să mai trăim cu urșii ăștia în p…a mea, că-I protejerază legea f…tu-i în gură cu legea lor. Unde e ursul? E în p..ă, prin pădure. Dacă îl omorâm tot pe noi ne bagă la pușcărie (…) Să vie jandarmii că ne umblă ăsta la cotețe, noi am dat bani pe astea. Bă, da ejti prost! Milițianule! Cască văruită ce ești!”. Nu se știe de și-a luat Cracă vreo amendă atunci, cert e că satul s-a răsculat. O vreme a bubuit lăutăreasca în boxe mai pe la fiecare geam – armă de temut împotriva „gunoierului” – iar echipaje de la Jandarmerie tot filtrează zona.
La „pomanagii” e altfel. Teritoriul începe cu un panou de avertizare pe care e desenată o mână ce ține o bucată de pizza (!) și un united statescu o labă întinsă: „Hrănirea urșilor este interzisă. Se sancționează cu amendă”. Scrie și în engleză, nu se specifică deloc cuantumul amenzii. În schimb, stă mare și albastru numele autorilor ideii cu bacată de pizza – Ministerul Mediului și Compania Națională de Autostrăzi. Panoul de avertizare al Romsilva pare mai spre realitate – ține fotografia unui united statesîn atac și mesajul „Atenție zonă frecventată de urși. Interzis hrănirea urșilor, Nu părăsiți traseele turistice. Interzisă camparea în locuri neautorizate”. Fără nicio sancțiune.
Fără nicio legătură de imagine cu agresivul din afișul Romsilva, la nici un kilometru de parcarea din zona cetății Poienari stă primul milog. Și-a găsit loc între doi stâlpișori galbeni, delimitatori, ai Companiei de autostrăzi, stă pe coadă cu labele în poală. Mașinile opresc în dreptul animalului, ăsta parcă a învățat tertipul de la Gicu Cioflingaru – i se mai zice și Gigi Pomană Rea, că nu prea prinde milostenie – cerșetorul care sprijină bordura pe la Mănăstirea Radu Vodă, din buricul Bucureștiului, în zi de sărbătoare. Ursul lasă mașina să se oprească în dreptul lui, prinde contact vizual cu turistul și parcă își dă seama dacă are sau nu de căpătat. Zici că are mutră de plângăreț, că-i vai zilele lui. De n’are de primit, animalul își trece mutra repede la mașina din spate, nu te mai bagă în seamă neam. Iar când capătă parcă râde. Se pune pe burtă, înfulecă cu viteză și, din nou, pe coadă, așteptând să oprească mașina din spate. Comportamentul de milog îi face pe mulți să ignore pericolul. Unul cu copii și nevastă coboară, mai încolo, pe o potecă. „Da, l-am văzut pe urs. Știu că e acolo. Lasă, nu e problemă, n-ai văzut ce blând e?”. La o coloană de cinci mașini, tizul lui Gicu Cioflingaru a primit o bucățică de pachețel, mai târziu s-a ales și cu ceva ce semăna a mâncare umedă pentru pisici.
Bâlciul „milogilor” de pe Transfăgărășan pic.twitter.com/1dvKMKnRDU
— Jurnalul (@JurnalulN) July 15, 2025
Galeria pomanagiilor
De la milogul care deschide bâlciul de pe Transfăgărășan nu treci jumate de kilometru că dai de al doilea cerșetor. E o ursoaică, are doi pui. Ca și în intersecțiile din Capitală, femela stă în verdele de lângă drum, lucrează doar ăia micii. Se plimbă pe margine și fixează orice mașină care oprește. Unul se mai ridică în două labe, în loc de ovații sar bucățele de mâncare de prin mașini. Unul dintre cei doi puradei de united statesculege resturile disclose de pe contrasens, are noroc că nu vine nimeni de sus. Ursoaica fixează atent coloana oprită, nu are treabă cu mâncarea puilor. Dacă ar vrea, pentru matahala mare ar fi ușor să se servească de pe D.N. Căci coloana mașinilor oprită să privească și să alimenteze puii este depășită de găști de motocicliști. Trec la o lungime de labă de animalul mare, ăstuia i-ar fi ușor să culeagă oameni de pe alea două roți care zbârnâie prin fața lui. Un slovac se dezechilibrează tocmai în fața ursoaicei și urlă ceva tare și apăsat prin cască pentru mama ăluia care și-a pus mașina pe avarii să-i fotografieze pe cerșetori.
Mai încolo puțin e unul, dacă ar avea vreo poreclă i s-ar zice Nostalgicul. Are un mod deștept să impresioneze. Stă pe după balustrada de fier care mărginește șoseaua, iar când se apropie câte o mașină își sprijină capul pe parapet, cu o mină de united statestrist. Are succes, mai ales că pare că nu ar fi interesat de oamenii care opresc în dreptul lui. Până când i se aruncă ceva. Are megasuccess și când își schimbă mimica rămâne cu accent trist, dar cu limba pe afară. Din mașini se aud chirăituri de copii.
Al patrulea e un pic plictisit de spectacol. Tocmai ce a încasat, s-a făcut ghem între o stâncă și linia continuă din marginea drumului. Are în față mâncare multă, e același tip de hrană – zici că e luată de la pet-store – pe care o înfuleca mai devreme și Gicu Cioflingaru. Pata maro e avară. La câte o mașină se mai ridică, să fie văzut, poate mai primește ceva. În relaxation, rămâne să exhaust tihnit chit că unul claxonează de vuiește pădurea.
Al cincilea și al șaselea sunt mai departe, spre Valea cu Pești, la intersecție cu drumul ce duce spre schitul Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Ăștia doi sunt mai pioși, nu-s la vedere, se disting doar boturile lor ieșite din tufăriș. S-au plasat strategic – fiecare pe teritoriul lui – aproape de niște parcări unde unii și-au pus rulote din care vând clătite cu dulceață, miere și ciocolată. Adie vântul vine și miros de sendviș, urșii capătă contur, iar mașinile se opresc. Niciunul nu sare gardul pe asfalt, așteaptă în camuflaj mana de la portbagaj. Nu primesc, dar au răbdare, mașini sunt multe. În plus, se apropie și ora închiderii la ăia cu clătitele.
Numărul șapte este ca o pensionară pe timp de vară. Stă sprijinită de parapetul vechi ca o babă pe balcon urmărindu-și vecinele de bloc. Doar că matahala – e unul mare, diferit de cerșetorii dinspre baraj – urmărește traficul. Trec puține mașini, mai jos e ambuteiaj. Harta e roșie, semn că e trafic dens. Asta, fiindcă o coloană de mașini așteaptă la un united statesși mai mare. Căpățâna care răsare printre ferigi e a unuia care adulmecă eșapament după eșapament, așezat, regulamentar, după bara de delimitare a drumului. Pe animal nu-l interesează de fel că a blocat Transfăgărășanul, nici claxoanele nu-l fac să renunțe la cerșeală.
Spre Vidraru e parcarea unde se afla ursoaica ce a fost împușcată după ce l-a sfâșiat pe motociclistul italian. Nu mai sunt urși, e doar un echipaj de la Romsilva. Sunt doi inși înfundați într-o mașină, unul tânăr nu zice nimic, celălalt mai bătrân spune că au mai gonit la animale de când au venit. Ăsta mai bătrân are sentimente patriotice contrare: „Străinii sunt ăia care hrănesc urșii! Nu românii, domnule. Ai noștri sunt educați. Dar ce educație să faci dacă statul taie bursele elevilor? Așa faci economie? Așa învață tinerii? Și pe urmă te plângi….”
„Sunt proști….”
Patrula de la Romsilva are muncă grea. E flancată în deal și vale de urșii cerșetori, îl gonesc pe unul la Vidraru, apare altul la Valea cu Pești. „Sunt mulți, domnule. Iar hrănitul ăsta, ce fac turiștii, îi face să aibă mulți pui. Păi, înainte, dacă găseai ursoaică cu doi pui, hai trei, generation minune. Acum sunt și cu patru. Și toți învață să se hrănească de la drum”, spune unul din brigadieri cu frică de conducere, „că n-avem voie să dăm date la presă”. Ca metode pentru combaterea fenomenului – să nu se mai arunce mâncare urșilor de pe Transfăgărășan – ar fi amenda contravențională. Dar dacă turistul este într-o mașină pe drumul public, oamenii Romsilva nu prea au pârghii: „Noi nu putem să oprim în trafic, este abuz!”. Cei doi se codesc să își spună părerea despre populația „cerșetorilor” zonali, dar cred că „este o cotă prea mare”. În limbaj vânătoresc, ar mai trebui răriți.
Alina, cea care ține un magazin pe baraj, nu le dă dreptate. Zice că a văzut cam cu ce au de-a face urșii. Și de neamuri proaste, și de tăntălăi care se aruncă în ghearele animalelor. „Sunt proști! Nu se simt bine dacă nu-și fac selfi cu ursul. Mare bravură, ce să-ți zic. Le explici că nu e bine, ei nu și nu să le dea de mâncare că sunt blânzi! Totul ține de educație, nu de animale”.
La fel explică și unul care are rulota în teritoriul „pomanagiilor”. Dimineață, când a deschis taraba, animalul generation la 30 de metri, nici nu s-a sinchisit de om. De rulotă nu se apropie ziua, sunt garduri cu electricitate, preferă să stea la mașini. „Oamenii l-au prostit pe urs. Și că oprești să-i faci o fotografie nevinovată îl transformă pe animal, darămite că-i dai și de mâncare. Aici, două-trei luni cât e balamuc urșii primesc de la turiști. Pe lângă ce dă Romsilva. Că vin cu hrană de la supermarketuri, d’astea. Dar nu mai primesc de la silvicultori cât primeau înainte. Pentru animale este ușor că obțin așa hrana. Dar nu este sănătos și cred că vor fi exterminați”, crede patronul. E convins că „cerșetorii” sunt relocați de pe Valea Prahovei sau de prin sate – „ăștia de la noi, originalii, nu-i vezi. Plus că au altă alură – sunt mult mai mari – și altă atitudine. Îi vezi cum vin pe aici, nu intră la noi, trec pe marginea drumului spre apă. Pe urmă se întorc, se cațără pe stâncă, au dispărut. Relocații, în schimb, stau la mașlini, așa au învățat. Omul i-a prostit”.
La schitul Sfântului Pantelimon, la 900 de metri de primul „cerșetor”, călugării n-au avut probleme. „Trece animalul pe aici, ne lasă în tempo. Avem garduri cu electricitate, știe, ocolește”, spun preoții. La fel și niște muncitori care lucrau să încarce copaci într-un camion. Oamenii râdeau: „U.s.’? Ce să ne facă? El ne ia drujba, noi îi luăm blana. Haide, domne, sunt băieți buni. Da să nu le dai. Mâncare, tărie, d’astea”.
