Se spune că cei care mor în Săptămâna Luminată sunt aleși de Dumnezeu și merg direct în Rai. Papa Francisc a murit de Înviere, ecou roman al Învierii Mântuitorului lumii, a doua zi după ce a binecuvântat mulțimea din Piazza San Pietro, “Urbi et Orbi”, într-un exercițiu nemaiîntâlnit la acest nivel de realism al credinței. Cu doar câteva ore înaintea trecerii sale dincolo de zare, Împărăția Spiritului și Împărăția Cezarului s-au aflat pentru ultima oară față în față, într-un scenariu pe care niciun Netflix nu-l va putea reda în tot dramatismul lui. Episcopul Romei, vicarul lui Petru, cel care s-a lepădat de trei ori de Învățătorul, știe foarte bine virtuțile și slăbiciunile naturii umane.
Dumnezeu m-a ajutat să îl întâlnesc pe Papa Francisc, la Vatican, în luna septembrie a anului trecut. Era a doua zi după ce se întorsese din cel mai lung turneu pontifical, în care a vizitat, timp de 12 zile, țări din Asia de Sud-Est și Oceania. Până când i-am văzut strălucirea ochilor îmi era greu să cred că această întâlnire chiar va avea loc. În numele Adunării Interparlamentare a Ortodoxiei și a “Pasqa Together”, i-am prezentat Declarația prin care ne exprimam bucuria că toți creștinii sărbătoresc Paștile la aceeași dată și ne exprimam speranța că aceasta va fi o permanență. Am vorbit cinci minute în fața Papei Francisc. În lumea politică, în general, se potrivește vorba aceea că există doua tipuri de singurătăți: a celor care vorbesc și a celor care n-ascultă. Când cineva vorbește, cei din spatele lui mai interacționează cu el doar pentru a-l critica. Cu cât discursul e mai bun sau mai autentic, cu atât rumoarea, ironia nedusă la școală sau grobianismul sunt mai prezente. Nu există răbdarea de a asculta nimic cu sens, talent și valoare și acesta este semnul suprem al zidului dintre oameni: m-a șocat atenția Papei. Împovărat de ani și de boli, era acolo, cu mine, cu noi. L-am privit de câteva ori în timp ce îmi rosteam discursul. Niciun moment de neatenție sau oboseală. A renunțat la discursul pe care îl avea pregătit, glumind că ce am pregătit era mai bun decât ce pregătise Vaticanul. Apoi ne-a spus că ne conduce până la ușă, din două motive. Întâi, pentru că nu prea îl mai țin picioarele și nu mai poate să treacă străzile cu noi, și apoi pentru a se asigura că plecăm…
“Suntem prinți ai Bisericii, dar am uitat să fim slujitori ai oamenilor“, a spus Papa Francisc în primele zile ale pontificatului. Slujirea lui s-a mutat în cer. Discursul său nerostit de atunci, din acea sâmbătă, pe care mi l-a înmânat personal, medalia pontificală pe care mi-a oferit-o, dar mai ales privirea lui din altă lume, mă vor însoți toată viața.