„Nu cred că societatea în sine se îndepărtează de cultură, ci problema
se află chiar în interiorul mecanismului, a sectorului cultural-artistic, care
nu știe să protejeze și să le ofere șanse egale membrilor săi”, mi-a declarat, într-un
interviu acordat în exclusivitate regizoarea și autoarea Monica Pop.
Potrivit acesteia,
în România încă există o tendință pozitivă a spectatorilor de teatru, avizi să
participe cât de mult la fenomenul teatral, într-o lume aflată într-o continua schimbare.
Pe lângă pasiunea pentru arta teatrală, Monica Pop este și autoarea
unui volum interesant de povestiri inedite, cu nuanțe de mister, fantastic și
umor unde personajele sale se luptă cu absurdul existenței,, „Ziua
în care noaptea a murit”, care se află în librării.
Pe
parcursul acestui interviu, veți mai descoperi un întreg univers al autoarei care îmbină poezia, proza și arta teatrală, pe care îl oferă publicului și
cititorilor săi.
Sursa Foto: Andreea Roxana Ducu
Sebastian
Rusu: Ați lansat de curând cartea „Ziua în care noaptea a murit”. Aș vrea să
îmi spuneți ce semnificație are acest titlu și totodată ce îi transmiteți
cititorului? Care este laitmotivul acestei cărți?
Monica Pop: Personajele dintre paginile acestei cărți sunt
unite de aceeași stare cruntă, angoasantă, dar care reușește să îl ridice pe
individ deasupra oceanului nimicurilor cotidiene și mediocrității, o stare
acută de confuzie, dezolare și uimire nemăsurată în fața absurdului existenței.
Aruncate într-o lume care funcționează după legi ridicole, ele descoperă,
treptat, atât forța creatoare, cât și latura distrugătoare a universului.
Altfel
spus, sunt fascinate de vitalitatea și frumusețea naturii, dar rămân mute în
fața neantului și a conștientizării morții și dispariției. Sunt strivite de
acest paradox- iubirea de viață și ura față de un univers care permite
existența morții. Viața și moartea, lumina și întunericul, ziua și noaptea, se
joacă după bunul lor plac cu omul, precum o carceră care se hrănește din
dezorientare și suferință. Una dintre poveștile din acest volum are acest
titlu- Ziua în care noaptea a murit. Personajul se trezește într-o lume
cuprinsă de întuneric, în care niște creaturi monstruoase păzesc unica sursă de
lumină, un buton alb.
Dorința
de a readuce lumina în univers, de a lupta cu toate puterile împotriva acestei
nedreptăți, îi oferă acestuia curaj și o forță interioară nebănuită. O dată ce
omul descoperă în el această forță, nimic nu îl mai poate opri. În acea zi, el
reușește să ucidă întunericul, să ucidă noaptea, să anuleze practic forța
nimicitoare care se joacă cu destinele umane după bunul plac. Atracția
irezistibilă și lupta perpetuă dintre lumină și întuneric- iată o sabie cu două
tăișuri.
Cititorul
va regăsi printre paginile acestui volum o scară de coborâre spre propriile
abisuri și prăpăstii interioare, din care se va întoarce înapoi în lume mai
lucid și poate mai puternic.
Sebastian
Rusu: Cum se îmbină proza, poezia și teatrul în scriitura dumneavoastră? De
unde această pasiune pentru scris și implicit pentru teme fundamentale de
reflecție, cum ar fi melancolia, viața, moartea, ludicul sau fantasticul?
Monica
Pop:
Nu pot minți în scris, în sensul că pot scrie doar (uneori prea) autentic,
dintr-un preaplin de stări, emoții, gânduri. Nu este un proces planificat,
structurat, ci o revărsare intensă. Fie dacă se leagă cu rapiditate sau mai
anevoios, cuvintele își aleg singure forma. Unele stări nu pot fi conținute
decât de forma ritmică și mai criptică a poeziei, cer o anumită cadență și se
doresc descoperite după metafore, nu se pot arăta brute lumii pentru că au
consistența aburului și sunt prea fragile. Altele i se dezvăluie cititorului
prin acțiuni, personaje și situații, în scurte povestiri, iar unele capătă o
formă mai complexă, prin evoluția personajelor și conflictele dintr-o piesă de
teatru.
Cert
e că adeseori tind să alunec dintr-o formă în alta, poveștile împrumută
muzicalitatea și reflecția poetică, iar în poeme veți da peste personaje și
conflicte dramatice. Toate scrierile sunt unite de un stil oniric, de o sfidare
a realității concrete, și de dimensiunea vizuală, de imagini vii care imersează
cititorul, precum ar urmări un film sau un spectacol de teatru. Atracția față
de aceste teme are o explicație simplă- ele sunt, pentru mine, mai reale, mai
palpabile chiar decât obiectele concrete.
Poate
că mai trece câte o zi în care să nu observ copacii sau casele din drumul meu,
însă nu trece nici o zi în care să nu simt melancolia dulce-amăruie a
existenței, nici o zi în care să nu fiu uimită de miracolul dar și blestemul de
a fi o ființă vie. Nu pot să nu simt absurdul faptului de a exista, precum nici
să nu văd magia și infinitatea de posibilități pe care o presupun acest fapt.
De aceea, am început să scriu încă din copilărie, organic și necesar, ca mijloc
de a procesa aceste stări.
Sebastian
Rusu: Sunteți o reprezentantă de seamă a noii generații din arta teatrală și aș
vrea să îmi spuneți de unde această pasiune a dumneavoastră care s-a
transformat în profesie?
Monica
Pop:
Pasiunea pentru regia de teatru a apărut într-un mod destul de asemănător cu
cea pentru scris. Tot dintr-o nevoie de a exorciza niște stări interioare
copleșitoare, care însă nu și-ar găsi liniștea doar așternute pe hârtie. Unele
procese de gândire și stări de revelație, să le numim așa, nu încap pe o foaie,
ci au nevoie de un spațiu vast pentru a arde, a se consuma, și de un tip de
exteriorizare a cărei intensitate am găsit-o posibilă doar prin arta
spectacolului.
Încă
mă fascinează felul în care poți, ca regizor, creator de spectacol, să
realizezi pe scenă o esență atât de uimitoare a unor procese de conștiință
interne, adică să materializezi ceva, de altfel, nevăzut și neștiut de nimeni.
Îmbinând fluxul de emoție pură cu dezlănțuirea sălbatică a imaginației, unde
orice poate deveni posibil, dar și cu precizia matematică și rigoarea unei
structuri coerente, simt fiecare nou spectacol pe care îl realizez ca pe o
minunată provocare. În adolescență am realizat că prin teatru mă pot conecta cu
adevărat cu lumea, așa cum e ea, nu așa cum încearcă să ne-o prezinte media și
societatea, pot explora adâncimile psihicului uman, mă pot aventura, pot spera,
pot îndrăzni, mă pot juca și călători în ținuturi incredibile. Așa că am urmat
Regie de teatru la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, iar în urma
finalizării studiilor de masterat m-am mutat la București, unde am continuat pe
această cale.
Sebastian
Rusu: Mai este astăzi teatrul o opțiune pentru o societate aflată în derivă
care se îndepărtează tot mai mult de cultură? Cum ar trebui să ne raportăm la
cultură și implicit la artă în contextul trecerii spre inteligența artificială?
Monica
Pop:
Tind să cred că teatrul rămâne o experiență necesară pentru persoanele care vor
să trăiască viața în deplinătatea ei, să aibă acces la cunoaștere și să ajungă
la esența lucrurilor. Există în prezent în România o tendință pozitivă a
spectatorilor de teatru, avizi să participe cât de mult la fenomenul teatral,
însă cred că aici se cade ușor în aceeași plasă care iluzionează și
consumatorul de mass-media și internet- trendul, hype-ul, care devine criteriul
principal de alegere, și se substituie unor criterii mai valoroase.
Nu
cred că societatea în sine se îndepărtează de cultură, ci problema se află
chiar în interiorul mecanismului, a sectorului cultural-artistic, care nu știe
să protejeze și să le ofere șanse egale membrilor săi. Disfuncționalitatea se
află, momentan, în miezul sistemului, nu atât în afara lui. În ce privește
răspândirea AI-ului, cred că, într-o societate evoluată, nu ar trebui ca cele
două să se afecteze reciproc. În sensul că sunt domenii diferite; AI-ul nu
înlocuiește teatrul, precum nici cinematografia nu o face. Ar trebui să ne
putem bucura de beneficiile aduse de inteligența artificială, inclusiv de
partea sa creativă, fără să ne îndepărtăm de cultură și artă în sensul lor
clasic. Dezvoltarea AI-ului ar trebui să ne facă mai receptivi, mai informați, și
cu mai mult timp liber pe care să îl alocăm artei, nu să ne îndepărteze de
aceasta.
