România așteaptă alegerile pentru președinte. Tensiunea e aspră, scorul sondajelor arată luptă strânsă. Doar în mijloc de Bărăgan e liniște. În bătătura amărâților din Răsuceni – comună din județul Giurgiu, consemnată a fi în topul celor mai sărace așezări din țară – președintele României e mai mic decât primarul. De la președinte, răsucenii zic că nu primesc nimic. De la edil, amărâții mai capătă o scutire de impozit sau o vadră de nutreț. Dacă ar fi să voteze după conștiință, la Răsuceni, Cucuruzu sau Carapancea, ar fi legend de absenteism. Așa că, printre glume și blesteme, săracii vor ca zilele să treacă mai repede: să „pună ștampila pe foaie” și să intre în „grațiile boierilor”
„Dacă aș fi io să mă duc ca președinte, așa aș face: aș strânge în campanie toți primarii de la mine din partid. Într-o sală frumoasă, așa, mare. Să-i văd la costume, cum sunt, uite așa, înșirați, linie după linie. Și pe urmă le-aș zice: «’Tu-vă rasa mamii voastre!». Și le-aș da ordin teach: «Să vă duceți prin sate, să vedeți oamenii ce probleme au. Să-i ajutați cu ce puteți voi, acolo, nu să le dați cadouri și bani, să voteze»”. Nea Matei visează cu ochii deschiși în buricul Cucuruzului, ăl mai înstărit sat al Răsuceniului. Stă pe mijlocul șoselei, în răscucea cea mare, unde, de sărăcie, satul parcă s-a chircit: mai acătării e doar școala, prima instituție publică din centrul localității. Abandonată. „Nu mai sunt copii, femeile nu mai nasc. Decât în țigănie, că alea, acolo, din așa ceva trăiesc: copilu’ și alocația. Alte femei, nu mai nasc. S-a pustiit școala”, zice de peste drum una bătrână. Trage fustele cenușii în sus, tot îi alunecă spre botoși. Cu o mână ține baticul, baba șerpuiește pe lângă gardul cimitirului. Nea Matei o privește urât, șuieră a pagubă printre cei doi dinți rămași în față. Crede că baba a întârziat pe la cârciumă, poate. E miezul zilei, ora de rachiu a fost mai devreme. Cârciuma – acum pustie – e aproape lipită de școală, cimitirul e peste drum. „Centrul Cucuruzului îți arată cam cum e viața”, râde unul – „la început buchisești din handbook, pe urmă tragi din sticlă. Și, pe urmă, treci strada, și ajungi unde a ajuns și Papa. Bine, nu chiar așa, cu lux”.
Clădirea școlii e singura mai veselă din „publicele” strânse în centrul Cucuruzului. Are termopane albe, țiglă roșie, veselă, și firmă albastră: „Școala cu clasele I-VIII”. Albastre sunt și afișele electorale cu un candidat la alegerile de peste câteva zile, puse pe gardul instituției de învățământ părăsite de elevi. „Copiii merg la Răsuceni, acum școala e secție de votare”. Numărul 195, scris strâmb și tremurat cu vopsea albă. Albastru e și steagul Uniunii Europene care zgârie panoul de prefabricate pe care cineva a lipit o coală: „Afișaj electoral Preșerdintele Romaniei”. Nea Matei râde – „Breee….da’ proști sunt pe aici. D’aia suntem în coada României. Că suntem și săraci, și proști”. Ascunsă după cârciumă, e o altă „publică”: oficiul Poștei. Te miri cum de nu cade – țiglele vechi apasă chirpiciul bătrân, ușa – veche și verde – e legată în lacăt. Roșul firmei s-a șters de la ani, se vede că oficiul e folosit după înștiințările privind plățile, lipite pe lemn.
În diagonală, peste răscrucea unde nea Matei molfăie un fir de iarbă, e biserica albită de vreme și de tencuială ieftină. „Uite, dacă aș candida ca președinte, n-aș veni la biserică. Ce să fac acolo? Două babe, habar n-au ce vorbesc. M-aș duce să întreb lumea: «Cum e, bă, cu alea doișpe milioane de vă dă statul, după o viață de muncă la Ceape? Vă ajunge bani pentru medicamente, pentru pâine? Că v-ați rupt spinările în agricultură să aibă boierii ce să mănânce, să scoateți țara asta din datorii. Așa aș face, așa aș veni să vorbesc cu talpa țării”. Moșul își freacă palmele butucănoase – poate să ascundă un șoricel în pumn – își aranjează pălăria, și zâmbește lung de i se văd toți colții rari, răsfirați și galbeni pe care îi mai are pe după buzele vinete de bătrânețe: „A făcut cineva așa? Nu! Ei, copilule, ascultă la mine: cine o să facă asta, o să iasă Președinte al României. Cu majoritate de voturi”. Nea Matei nu vrea să spună pe cine va pune ștampila duminică. Se jură că nu e suveranist, lipește un scuipat pe marginea troiței vechi când aude de indicațiile liberalului de primar. „Cu ălălalt, cu Nicușor Dan… ce dracu’ mai vrea ăsta… nici poveste, cu Ponta, nici atât. Nu am cu cine să votez. M-am săturat să tragă toți jărăgaiu pe turta mea. Adică, ei câștigă, european tot în sărăcie rămân”.
Politica murdară a domnului Spălatu
Până să ajungi în Cucuruzu de Răsuceni dai de primul sat al comunei: Carapancea. Știi că ai intrat în nefericire de când vezi indicatorul. E unul ciuntit, stă pe o rână, ruginit. Se mai distinge doar puțin din numele localității se vede mai bine că ești în județul Giurgiu. Tricolorul vopsit pe indicator e palid, boscheții l-au năpădit. Două potăi au ales ruginitura să o ude cu piciorul ridicat, mai încolo un amărât privește cu jind cum o femeie îndoaie un copac de pe marginea șoselei, să-și hrănească „haita” de capre. Zici că-s câini, așa se țin animalele după stăpâna care umblă prin șanț după ceva verde de nutreț. Femeia este fost contracandidată a lui Splălatu, actualul primar al Răsuceniului.
Edilul e de vreo patru mandate la conducere, femeia a încercat odinioară, la alegeri, să-i ia postul. A candidat, a câștigat o sută de voturi, Spălatu – vreo 900. Asta, în Carapancea. În restul comunei, actualul edil cică ar fi făcut-o zob. Metoda, cică, a fost simplă. „A dat bani și promisiuni. El este cel mai bogat de aici, are fermă. Mai dă un ajutor colo, mai îl împrumută pe altul dincolo… lumea votează ce i se zice”, povestește femeia. Culoarea politică a lui Spălatu e un pic murdară: trece de la partid la partid, în funcție de unde vine binele. Cineva râde; mai avea puțin și devenea și progresist. „Ăsta ține comuna în sărăcie, să vină lumea la el, să-i ceară. Și când cere, atunci omul e prins. La alegeri, nimeni nu mișcă în entrance”, arată unul, de după un gard, cum merge politica pe malul Câlniștei, râul ce udă bătăturile bordeielor părăsite care se dărâmă singure de cât de vechi și amărâte sunt.
În Carapancea, șoseaua e tapetată cu căzături, odată case trainice. Lumea zice că nu are ce să facă – „cam vreo doo mii de suflete mai sunt în toată comuna. Tineri, puțini. Nu-i vezi, lucrează la oraș. Prin Giurgiu, București. Au fost și în țări străine, nu s-au căpătuit. Copii nu mai se nasc, bătrânii au mai rămas. Dar mor”. Femeia cu caprele tot povestește despre necaz, dar e îngrozită să-și spună numele: „Da’ cum? Vreți să trimită primarul peste mine? Vin țiganii și îmi dau foc la casă!”.
La mijloc de lăstăriș picat peste zidurile unei case bătrânești uitate în vreme, câțiva știu: „Acum e bătaia peștelui pentru Spălatu. Să voteze lumea, să dea bine la partid. Lumea se duce. Dar se duce cu sictiru’ în suflet”, spune unul trecut binișor de 70 de ani. Fosta contracandidată a actualului edil – colegă de partid cu acesta la un anumit 2nd – spune că a trecut și prin iadul funcției de consilier comunal: „Păi, să vedeți cum stă votul ăsta de o să vină. La o ședință pentru ajutorul de încălzire s-a propus ca măcar parte din impozit să plătească lumea. Și au sărit boierii. Adică ăștia ai primarului – că au hectare, bălți, iazuri și ferme puse pe pământ dosit al adevăraților boieri de odinioară – că, cum? Dacă punem lumea să plătească impozit, cine o să mai voteze cu noi? Așa merge treaba”.
Politica Răsuceniului nu mai mișcă oamenii ca pe vremuri. Cei mai mulți sunt resemnați, știu că merg duminică la vot ca să nu se schimbe nimic. Și mai resemnați sunt cei care îi fac campanie lui Nicușor Dan. Cică sunt doi. Și n-au tupeu să intre prin cârciumi, când se adună satele, așa, cam pe la prânz și seara, îi ia lumea cu huiduieli, le strică țoalele cu berea aruncată din PET. Așa zice lumea. La fel, nici Simion nu are reprezentanți puternici aici. În schimb, în așezările din jur, ar avea putere: lumea a votat cu Georgescu, „la blană”, după ce s-a holbat pe TikTok. „Dar noi, aici, suntem atât de săraci, nici TikTok nu avem”, oftează fosta consilieră, cu caprele ce încearcă să i se cațere în brațe.
Ponta – ușă de solar, Nicușor – urâtul și cum se câștigă alegerile la sat sărac
Când treci de Carapancea spre Cucuruzu, în margine de miriște, te lasă lat unul care și-a ridicat solar și gard. Intrarea sub plasticul unde se coc roșiile se face printr-o ușă de lemn fost panou electoral din care râde Ponta. Afișul – unul mare de pus pe stâlpi înalți – ține bine la curent. Așa râde proprietarul: „O fi că e Ponta, o fi că e materialul bun, nu știu. Dar nu trece crivățul la legume. Vedeți, e bun și el”, spune bărbatul care e acompaniat de nevastă: „să-i transmiteți domnului Ponta că așteptăm găleți și ulei cu dobândă. Sunt ani de zile de când e aici, pe put up de ușă la solar, îl vede toată lumea care trece pe stradă. Așa campanie… cine îi mai face?”. Despre găleți și ulei, lumea de aici își aduce aminte că s-au împărțit gârlă, de staffurile sătești ale candidatului Ponta, când a mai „dat la Președinție”.
Prin marginea galbenului de rapiță care desparte Carapancea de Cucuruzu, unul și-a proptit bicicleta într-un bolovan. Nu-și face selfie, udă, la vedere, plantele prin prohab. „Bă, tată, aicia e sărăcia atât de mare, că să vină și ăla urâtu’, Nicușor, sau cum i-o zice… dacă dă cinj’ de lei la lume, e președinte, bă”, sughite molâul – „aicia n-ai poliție, n-ai doctor, popii sunt pe japcă, primaru’ te ține la stânga lui. Cum adică la stânga? Păi, cu dreapta dă, cu stânga îți f… una dacă nu faci ce zice el. Cu cine votez? Cu Spălatu! Care spălat? Păi, unul avem, cu cine zice, ăla e”, dezbate amărâtul care trage căciula pe ochi chiar dacă, undeva, la radio, cineva face reclamă să meargă lumea la piscină. Omul are și o mască – pare că e de pe vremea pandemiei – poate să se apere de tăunii ce zumzăie urât peste o grămadă de gunoi aruncată, aiurea, între sate.
În mijlocul Cucuruzului, nea Matei încă își mai mestecă încet firul de iarbă, se uită vizavi, unde unii muncesc pe brânci. Printre ei, e una aproape baldisită de la vreme și primar. Că edilul nu i-a dat voie să-și tragă camere de luat vederi pe gard. „E sărăcie pe aici, pe la Cucuruzu, dar să vedeți ce e noaptea. Că uite, colo, aproape, e cârciuma. Vin cu mașinile, mai beau, urlă. S-a mai și furat. Primaru’ îmi zice să chem poliția. Aia e taman la Ghimpați. Până vine, pleacă și ultimo d-aci”, zice femeia care spera că se poate trage aici, la bătrânețe. Despre alegeri, „dă-le-ncolo, ce știm noi? Noi le avem pe ale noastre. Cu grădina, cu pământu’, cu primarul ăsta de nu mă lasă să pun cameră”.
Nea Matei se uită ca la icoană la înstărita cu sistem de supraveghere și gard de plasă. Pe urmă se apleacă să spună cum se mai face politică prin sat: dezbaterile sătești se țin ori pe la magazinul unde se vinde pâine ori pe la birt. Se discută ce se vede pe la televizor, puțini sunt cei care mai citesc ziare, ori au acces la știrile din lumea virtuală. „Da ce-i aia, domnule? Noi nu suntem cu fisbucu, noi suntem cu Dumnezeu!”, explică o babă care și-a pierdut timpul la taifas, într-o margine de șanț, cu alte două lelițe. „E mai famous ce zicem noi aicia la poartă, decât ce zic ăia la televizor. De parcă ne-ar crește pensia dacă îi credem. Noi votăm cu cine trebuie”, spune cam misterios una din bătrâne.
Sărăcie de sărea mortul din dric
Cele trei bătrâne privesc cu teamă împrejur când își spun păsul. Că au cu sănătatea, că banii sunt puțini. „Pe mine mă doare burta de foame și ei se bălăcăresc în fața oamenilor, la televizor”, zice una. Aia din mijloc ridică din umeri: „Pe cine să aleg, maică. Nu e buni. Pe unul singur o să-l votez”. Dar nu vrea să-i spună numele. La sfârșit de discuție, a treia aruncă voios: „Hai, să trăiești. Și… succes, să câștigați duminică!”. Când e convinsă că a vorbit cu un jurnalist, femeia pare, așa, cumva, veselă: „Credeam, maică, că v-a trimis dom’ primar. E rău, bre, acilea”.
Nea Matei pleacă din crucea Cucuruzului undeva spre vale. Discuțiile despre politică îl lasă flămând. E sigur că la el în sat nu vor câștiga nici suveraniștii, nici progresiștii. „Georgescu prea a apărut deodată, e ceva ciudat, a fost împins de cineva. Nicușor și Lasconi nu au putere la sat, la talpă. Lumea iese după cum zice primarul, dacă mai iese. Păi, cum? Mie îmi e foame și tu vrei să te scot la lumină?”, e cu lehamite moșul. Și e convins că și următorul ales va fi precum ceilalți: „După ce o să ia scaunul, nici nu o să-l mai intereseze de lume”.
În Răsuceni, acolo unde e Primăria, te năucește mai întâi postul de Poliție. E la numărul 69. N-are poartă, gardul e rupt, intră cine vrea. WC-ul din curte e căzut, ferestrele au zăbrele. Ca și școala, Poliția e părăsită. De Răsuceni se ocupă „Izvoarele”, cică, localitate mai la deal. Pe clădirea postului clipește o alarmă antifurt. Vizavi, la 96, e biserica, parcă e într-o rână. În jos, spre baltă, e altă secție de votare: nu știi ce rol a avut clădirea, dar tot o căzătură e. Te miri cum nu pică acoperișul, te crucești când vezi luxul de termopan scump încastrat între cărămizile ce se sfoiegesc de timp. Termopanul lucios e doar la intrare, restul ferestrelor sunt de pe timpuri.
Pe deal e cimitirul. Ăl mai bogat dintre toți și-a tras în mijloc cavou: e o magherniță din rupturi de lemn putred pe care atârnă două cruci mici, din fier ruginit. Seamănă cu un staul de stână părăsită în munți ridicat printre crucile neamurilor răsucenilor. Astea, crucile, sunt înghesuite de un gard pe care sunt puse panouri cu nemiluita: „Nu aruncați gunoiul aici!”.
Pe drumul ce lipește cimitirul de Primărie sunt trei țațe care toacă vremea. Vorbesc cu mână la gură, semn de sfiala și rușine: „Păi, cum să avem apă? Nu-i trasă. Seek, nici atât! Abia ce au asfaltat și drumul ăsta, că sarea mortu’ din dric, de cât de stricat know-how…”. Țațele se pițigăie: „Aoleo! Cablu? Avem! Asta mai lipsea, să nu fi avut cablu”. Prin firul tras la televizor văd babele ce se mai întâmplă prin politică, mai ales acum, înainte de alegeri. Zic că nu le interesează prea tare, că niciunul dintre candidați n-o să coboare din televizor, să le rezolve problemele. Și își aduc aminte de oful cel mare: „Nici doișpe milioane pensia după o viață de muncă. Din ce să trăiești? Ce să cumperi mai întâi? Pâine sau medicamente?”. Sunt sigure că, la fel ca și până acum, niciunul dintre cei pe care îi văd „pe sticlă” – prinși în dezbateri și scandaluri să câștige Cotroceniul – nu o să facă ceva pentru sărăcimea din satul lor. „Cin’ să stie de Răsuceni? De săraci, fugi, nu îi ajuți”, gândește un moș de după o poarta prinsă strâmb în uluci și mai strâmbe, dar cu un catarg înfipt în mijlocul ogrăzii, pe care fâlfâie tricolorul.
