Războiul dintre SUA și
Israel împotriva Iranului din 2026 reprezintă un moment crucial în
transformarea structurilor de securitate regionale și globale. Acest nou război
din Orientul Mijlociu nu este unul interstatal convențional, ci o confruntare
multidimensională, care implică domeniile militar, economic, cibernetic,
psihologic, cognitiv, media și geopolitic. Războiul SUA & Israel vs.
Iran a accelerat schimbările structurale din sistemul internațional, a
contestat paradigma ‚supremației absolute și necontestate’ americane și a
subliniat importanța crescândă strategiei asimetrice.
Partea americană este
profund frustrată de faptul că Memorandul de Înțelegere (MoU) nu a fost încă
semnat și îi acuză pe iranieni că încearcă să câștige timp, negociind excesiv,
deoarece sunt incapabili să ajungă la un consens intern. La rândul său, Teheranul
acuză Washingtonul că schimbă constant parametrii diplomatici, că nu dă dovadă
de seriozitate în discuțiile despre limitarea acțiunilor Israelului în Liban și
în cele despre ridicarea sancțiunilor, în special a celor primare.
Însă adevăratul test pentru
a stabili dacă a apărut o nouă ecuație regională nu se află în ceea ce s-a
întâmplat deja, ci în ceea ce urmează: dacă SUA vor reuși să își impună
termenii de negociere într-un acord final, acest fapt ar însemna că victoria
militară tactică va fi dublată și de un câștig strategic, însă dacă iranienii
vor condiționa semnarea unui MoU de încetarea atacurilor Israelului asupra Libanului,
ar fi pentru prima dată în istoria războaielor moderne din Orientul Mijlociu
când o putere regională – Iranul – dovedește că are mijloacele, capacitatea și
dorința de a-și folosi capacitatea militară împotriva unei părți terțe care îi
atacă un aliat. Iar dacă pretențiile iraniene vor include și încheierea
războiului din Fâșia Gaza – lucru incert în acest moment – acest aspect ar
putea fi un adevărat punct de inflexiune (‚game-changer’,
în evaluarea analiștilor israelieni) al noilor realități geopolitice din
regiunea Orientului Mijlociu.
Noul calcul strategic al
Iranului – doctrina pe mai multe fronturi
La peste o sută de zile de
la izbucnirea războiului și la două luni de la agrearea unui armistițiu între
Washington și Teheran, conflictul a revenit pe toate fronturile sale. Israelul
a bombardat Beirutul, iar Iranul a răspuns cu atacuri asupra unor ținte
israeliene și a unui elicopter Apache al armatei americane. În 8 iunie
președintele Donald Trump a decis să răspundă militar și a amenințat cu
intensificarea atacurilor.
Washingtonul a presupus că liderii
din Teheran vor fi interesați de negocieri, ca urmare a bombardamentelor
intense, a eliminării fostului Lider Suprem, Ali Khamenei, și a elitei politice
și militare din primele cercuri ale puterii, a distrugerii unei bune părți a
forțelor navale și aeriene, precum și a unor obiective strategice militare și
civile. Însă Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC), al căror membri conduc
acum de facto Iranul, nu mizează în mod special pe diplomație. Mai
degrabă caută un acord care să pună capăt războiului, dar care să consolideze și
câștigurile percepute și reale ale Iranului, în special rolul de putere
regională și pivot strategic al noii ordini internaționale.
Pe fondul unor astfel de
nisipuri mișcătoare, restul regiunii Orientului Mijlociu rămâne blocat, în
special Libanul. În timp ce guvernul din Beirut a încercat să demonstreze că are
o libertate de acțiune față de Hezbollah mai mare decât în trecut, prin
angajarea în discuții directe cu Israelul, încercările sale de a controla și
dezarma gruparea militantă șiită s-au dovedit ineficiente. Pe măsură ce
operațiunile militare israeliene din sudul Libanului continuă, Hezbollah rămâne
slăbit, dar relativ popular, și se coordonează și colaborează cu Gărzile
iraniene.
În același timp, reapariția
amenințării grupării Houthi în Marea Roșie și amenințarea securității
operaționale asupra strâmtorii Bab-el-Mandeb – folosită drept rută alternativă
de transport de către statele din Golful Persic –, indică faptul că Teheranul
are mijloacele de a valorifica capacitățile aliaților săi din Yemen.
În timp ce episoadele
militare regionale sunt în desfășurare, cascada efectelor secundare ale
războiului afectează întreg sistemul internațional: șocul economic care se
răsfrânge asupra sistemelor energetice, alimentare și sanitare globale,
fracturarea structurilor de alianță pe care Washingtonul s-a bazat timp de opt
decenii, consolidarea Chinei drept actor non-beligerant și înclinat spre
diplomație (inclusiv prin intermediul Pakistanului, acolo unde au avut loc
primele tentative, din timpul acestui război, de negociere a unui acord
SUA-Iran), subminarea proiectelor de neproliferare nucleară și amploarea
urgențelor umanitare. Aceste consecințe secundare depășesc conflictul în sine
ca importanță strategică globală și vor modela ordinea internațională mult timp
după ce războiul se va fi încheiat.
Noii conducători ai
Republicii Islamice au o nouă viziune și pe ‚frontul’ intern. În urma
revoltelor în masă și a masacrului ulterior al protestatarilor din ianuarie
2026, iranienii păreau uniți împotriva regimului din Teheran. Politica internă
a Iranului era definită atunci de ruptura dintre o populație neliniștită,
obosită de izolare și epuizată de sancțiunile economice americane și un guvern
din ce în ce mai nepopular și contestat în mod repetat. Războiul a complicat
această imagine și șansa societății iraniene de a produce o schimbare organică,
legitimă, din interior.
Distrugerile provocate de
război au fost vaste și combinate cu retorica de război a președintelui
american au provocat o reacție naționalistă care a depășit diviziunile politice.
Furia publică față de regim, acumulată timp de patru decenii, nu a dispărut.
Însă disidența este acum manifestată printr-o luptă națională împotriva unui
inamic străin pe care iranienii îl compară cu Alexandru cel Mare, care a
cucerit Persia în secolul al IV-lea î.Hr., cu armatele triburilor arabe care au
invadat Imperiul în secolul al VII-lea d.Hr. sau cu mongolii, care au venit
șase secole mai târziu.
Astfel, contrar
așteptărilor americane și israeliene, războiul nu a declanșat un nou val de
revolte și, paradoxal, cu cât războiul s-a prelungit, regimul s-a consolidat. Societatea
iraniană s-a mobilizat nu împotriva statului, ci paralel cu acesta, organizând
mitinguri în toată țara, formând lanțuri umane pentru a proteja centralele
electrice și adunându-se pe podurile amenințate de atacurile americane. Linia
de demarcație puternică dintre stat și societate, care caracterizase Iranul în
ianuarie, s-a estompat – nu prin persuasiune sau represiune, ci prin experiența
comună de a trăi bombardamentul și de a fi martori la distrugerea acestuia.
Războiul a adus o schimbare
generațională în conducerea Iranului, aducând în prim-plan oameni cu
experiențe și perspective diferite asupra statului, societății și politicii
externe. Această nouă generație, educată și pregătită tot de vechea elită
politico-militară, consideră acum că a
obținut victorii semnificative, pe care intenționează să le traducă nu doar
într-o nouă ordine regională, ci și într-o nouă ordine internă și un contract
social cu populația, unul bazat mai degrabă pe identitatea iranian/persană, nu
pe cea religioasă. Aceasta nu este liberalizare; de fapt, regimul continuă să
reprime dur disidența politică. Dar statul recunoaște acum că are nevoie de o
bază socială mult mai mare decât poate oferi doar ideologia islamică, impusă
prin Constituția ratificată în aprilie 1980.
Dungaciu nu exclude o guvernare AUR-PSD: „Se poate negocia o formulă cu premier social-democrat”
Acordul SUA-Iran – o
vulnerabilitate pentru Israel
Războiul din Iran a
consolidat și o percepție mai veche privind alinierea intereselor strategice
ale SUA și ale Israelului în Orientul Mijlociu. Primele semne ale unor
neînțelegeri între Washington și Tel Aviv au apărut în timpul administrației
Clinton și s-au aprofundat în timpul mandatelor președintelui Barack Obama.
Odată cu al doilea mandat al lui Donald Trump, relația dintre cele două state a
părut să intre într-o eră a colaborării perfecte, așa cum a fost ea gândită în
urmă cu opt decenii. Însă războiul SUA & Israel vs. Iran, a readus
în discuție diferențele de viziune și strategie privind Orientul Mijlociu. Ceea
ce la sfârșitul lunii februarie părea a fi un parteneriat strategic bazat pe
obiective strâns comune, pare acum să evolueze într-un parteneriat marcat de
priorități din ce în ce mai divergente și dezacorduri tot mai mari cu privire
la modul de abordare a războiului din Iran și a altor conflicte regionale. Deși
atât președintele Donald Trump, cât și prim ministrul Benjamin Netanyahu
continuă să împărtășească preocupări fundamentale de securitate, abordările lor
au început să fie divergente, primul punând accent din ce în ce mai mult pe
negocieri, pe procesul diplomatic și pe evitarea angajamentelor militare
prelungite, în timp ce premierul israelian militează pentru menținerea
presiunii militare asupra Iranului și a grupărilor sale fidele din regiune. Rapoartele
recente despre schimburile tensionate dintre cei doi lideri
sugerează că aceste diferențe devin mai pronunțate și vizibile public. În plus,
presa israeliană și americană a relatat recent despre anumite suspiciuni ale
comunității de intelligence și ale Pentagonului privind activitatea
serviciilor secrete israeliene în interiorul SUA.
Suspiciunile privind
activitatea serviciilor secrete israeliene vin într-un moment deosebit de
sensibil, în care Washingtonul încearcă să avanseze în procesul de negocieri cu
Iranul și să convingă Israelul să nu mai atace Libanul. Un acord SUA-Iran va
limita libertatea de acțiune a Israelului, ar lăsa active strategice în mâinile
Iranului sau va impune înțelegeri care nu se aliniază cu percepția guvernului
israelian asupra amenințării. Pentagonul a ridicat evaluarea riscului de
spionaj la cel mai înalt nivel din ultimele săptămâni, dar Casa Albă a tratat
subiectul cu mare discreție.
Momentul ales demonstrează
că este vorba mai mult decât de o scurgere de informații accidentală și poate
însemna fie că Pentagonul și comunitatea de informații doresc să avertizeze
împotriva supraexpunerii informațiilor sensibile către Israel, fie că relația
dintre președintele Trump și premierul Netanyahu nu acordă Israelului acces
nerestricționat la informații și cu siguranță nici drept de veto asupra
politicii americane față de Iran.
De asemenea, o altă dilemă
de securitate pentru Israel este ridicată de noua perspectivă asupra
securității regionale a monarhiilor din Golful Persic. După ce timp de două
decenii aceste state și-au menținut securitatea încercând să pară neutre în
confruntările care implicau Iranul, cultivând relații de apărare profunde cu
Washingtonul și menținând o linie deschisă de comunicare cu Teheranul pentru a preveni
escaladarea militară, acum, guvernele din Golf își reconsideră, dacă nu chiar
abandonează, toate cele trei strategii.
Pentru monarhii sunniți din
Golf, războiul din Iran este cea mai recentă și poate cea mai clară dovadă că
interesele lor nu se mai aliniază cu cele ale Israelului. Mulți dintre ei cred
că guvernul israelian a convins administrația Trump să atace Iranul pe 28
februarie 2026, forțând în cele din urmă statele din Golf să plătească prețul
unui război pe care nu l-au dorit niciodată. În lunile premergătoare
conflictului, liderii regionali au încercat să convingă administrația americană
să se abțină de la a ataca Iranul și să negocieze în schimb cu liderii
Republicii Islamice. Conducătorii monarhiilor din Golful Persic au comunicat
clar, atât public, cât și prin canale secrete, că nu vor permite ca teritoriile
lor să fie folosite ca punct de plecare împotriva Iranului. Mai mult decât atât,
au lucrat ani de zile pentru a îmbunătăți relațiile cu Iranul pentru a preveni
escaladarea. Riadul, de exemplu, a semnat o destindere cu Teheranul în 2023, sub
umbrela Chinei, după aproape un deceniu de tensiuni.
În prezent, mulți cetățeni
ai Golfului consideră aspirațiile israeliene de dominație regională ca fiind
fundamental incompatibile cu propria lor suveranitate – o dimensiune
subestimată în mod constant de cei care au tratat normalizarea dintre Golf și
Israel ca un substitut pentru rezolvarea problemei palestiniene.
Replica lui Dan Dungaciu către Kelemen Hunor: „Ani la rând a girat exact ce pretinde acum că detestă”
Washingtonul și-a
structurat de mult timp strategia regională în jurul viziunii că securitatea
Israelului și a țărilor din Golf sunt complementare și că normalizarea
susținută de SUA produce stabilitate. Dar războiul de 12 zile din iunie 2025
și, mai ales cel început anul acesta în 28 februarie, au destructurat fondul
acestei paradigme. Prăpastia dintre viziunea premierului Benjamin Netanyahu
despre un Orient Mijlociu refăcut și aspirațiile statelor arabe este mult prea
mare pentru a fi depășită. Ceea ce își doresc statele din Golf este o ordine de
securitate care să le ia în serios interesele în propriile condiții – nu ca pe
un corolar al ambițiilor israeliene sau iraniene.
Concluzii: a avea sau nu
acord SUA-Iran
Realitatea incomodă este că
niciunul dintre actorii implicați în acest război nu poate părăsi cu ușurință arena:
SUA nu pot ignora atacurile asupra forțelor sale sau securitatea fluxurilor
globale de energie; Israelul nu poate abandona doctrina de eliminare a
amenințărilor considerate existențiale înainte ca acestea să se materializeze
pe deplin; Iranul nu poate absorbi loviturile fără să demonstreze propriei
societăți, dar și publicului regional, că are capabilitatea și dorința de a
rezista atacurilor; iar monarhiile din Golf nu pot accepta perturbarea
prelungită a propriilor economii și piețe, variabile care reprezintă chiar
sursa legitimității acestor regimuri.
Când fiecare parte este
blocată într-o strategie care este ‚rațională’ în termenii săi, dar
incompatibilă cu celelalte, escaladarea devine dificil de oprit, iar victoria
decisivă este imposibil de obținut. Toate acestea înseamnă că șansele unui
acord permanent rămân incerte, deoarece antagonismele persistă în straturile
structurale mai profunde ale geopoliticii regionale, iar acestea ar putea amâna
sine die negocierile. Iranul se bazează pe apetitul în scădere al
administrației Trump de a continua războiul și speră că acest lucru se va
traduce într-un acord care va dura cel puțin câțiva ani, împreună cu o
recunoaștere tacită a noului său statut regional. Pe de altă parte, pentru
președintele american, acordul cu Iranul este o afacere neîncheiată care i-ar
putea afecta moștenirea politică.
Războiul a accelerat
declinul unipolarității și a întărit tranziția către o ordine internațională
multipolară. De asemenea, a demonstrat că mediile de securitate contemporane
sunt modelate de interacțiuni complexe între puterea militară, structurile
economice, sistemele informaționale și rezistența socială. Viitoarea ordine
regională va fi probabil caracterizată de competiție strategică, instabilitate
controlată, diplomație selectivă și forme evolutive de descurajare. Cu toate
acestea, stabilitatea durabilă va depinde de dezvoltarea unor mecanisme
regionale de securitate incluzive și de angajamentul diplomatic continuu.
Ioana Constantin-Bercean este doctor al Universității din București, cercetător științific și expert în cadrul Grupului pentru Politică externă „Titu Maiorescu” din cadrul Parlamentului României.
