„Occidentul este pe cale să treacă printr-un eveniment îngrozitor de diviziv. Milenialii încep să-și piardă părinții. Pe măsură ce acest proces continuă, unii vor moșteni averi consistente, în timp ce cei mai mulți nu vor fi la fel de bine poziționați”, scrie Janan Ganesh.
Doi prieteni de facultate pornesc la drum cu șanse egale. La mijlocul vieții, unul moștenește o casă și un teren, celălalt rămâne cu rate la bancă. Aceasta este ruptura pe care o descrie editorialistul Financial Times, Janan Ganesh atunci când atrage atenția asupra faptului că discrepanțele sunt, astăzi, din ce în ce mai mari între colegi de aceeași vârstă, nu între generații.
Sursă foto: Shutterstock
„Occidentul este pe cale să treacă printr-un proces extrem de polarizant. Milenialii încep să-și piardă părinții. Pe măsură ce acest proces continuă, unii vor moșteni averi consistente, în timp ce marea majoritate nu va fi le fel de bine poziționată”, scrie Janan Ganesh, editorialist Financial Times.
Ganesh atrage atenția că nu mai vorbim doar despre diferențe între generații, ci despre decalaje tot mai vizibile între tineri de aceeași vârstă. „Oamenii nu merg prin lume gândindu-se la ei înșiși ca membri ai unei generații. Identitatea de clasă socială, de cartier, de religie sau de tabără politică cântărește mult mai mult. Inechitățile din interiorul unei generații le depășesc pe cele dintre oricare două.”
În Statele Unite, unde pragul pentru taxa pe succesiune este foarte ridicat, averile se transferă aproape integral în familie. În Europa Occidentală și de Sud, avertizează editorialistul FT, pericolul este formarea unei clase de moștenitori încremeniți, pe fundalul unei economii stagnante.
El își încheie textul cu o trimitere la anii ’60. „Singurul cântec de protest împotriva războiului din Vietnam care nu sună astăzi siropos este Fortunate Son al trupei Creedence Clearwater Revival. El recunoaște fisura din interiorul unei generații: între cei bogați sau bine conectați și cei care nu aveau nicio cale de scăpare. Astăzi, miza nu mai este de viață și de moarte, dar refrenul nu va fi chiar atât de diferit: It ain’t me, it ain’t me…”
Totuși, discrepanțele de avere nu sunt o noutate. Ele au existat dintotdeauna. Diferența este că astăzi sunt mult mai vizibile și mai greu de suportat, pentru că sunt trăite sub lupa comparației continue și pe fondul celui mai mare transfer de avere din istorie.
Deși Ganesh vorbește despre Occident, fenomenul se aplică și la noi. În București, un apartament cumpărat la începutul anilor 2000 poate ajunge astăzi la jumătate de milion de euro. Copiii celor care au investit atunci vor intra direct în clasa proprietarilor. Ceilalți, chiar cu studii și cariere solide, rămân captivi în chirii mari sau în credite pe 30 de ani.
Statisticile Eurostat arată că aproape 95% dintre români dețin o locuință, ceea ce face ca România să fie țara europeană cu cel mai ridicat procent de proprietari. În spatele acestui număr impresionant, realitatea urbană arată însă altfel: unul din trei români din orașe locuiește în chirie sau împarte o locuință pe care nu o deține.
Procentul ridicat de „proprietari” include și locuințele moștenite sau casele vechi din mediul rural, multe dintre ele nelocuibile ori vândute pentru ca proprietarii să poată închiria la oraș. Practic, tinerii activi economic ajung să trăiască în chirie, să împartă apartamente cu părinții sau să se îndatoreze pentru zeci de ani – așa cum confirmă și un studiu realizat în 2024 de Unlock Market Research pentru Colliers.
Mai exact, 13% dintre românii între 18 și 55 de ani sunt chiriași, iar alți 18% împart o locuință cu părinți, rude sau prieteni. Tendința e mai accentuată în marile centre economice – București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara și Brașov – , unde cererea de locuințe depășește oferta, iar prețurile la cumpărare sau închiriere sunt cele mai ridicate.
Frustrare, inechitate și tentația renunțării
Dar dincolo de statistici, decalajele de avere dintre tineri au și un cost emoțional. Psihoterapeutul și psihologul clinician Gabriela Răileanu atrage atenția că impactul psihologic al acestor diferențe este adesea ignorat: „Un fenomen din ce în ce mai vizibil nu are legătură cu lipsa de muncă sau de ambiție, ci cu sentimentul tot mai greu de dus că unii au primit totul, iar alții pornesc de la zero. Mulți tineri care nu beneficiază de sprijin financiar muncesc, se educă, economisesc, își planifică atent pașii – dar realitatea rămâne, în esență, neschimbată. Atunci apare constatarea dureroasă: eu am muncit, am fost corect, dar tot ei sunt înainte”, declară ea.
Pe acest fundal fragil, spune Gabriela Răileanu, apare și un mecanism psihologic: comparația socială. „În loc să ne evaluăm prin cine suntem sau ce devenim, ajungem să ne măsurăm prin ceea ce avem – sau prin ceea ce ne lipsește. Cultura digitală amplifică acest decalaj: suntem constant expuși la mesaje care transmit că valoarea personală e dată de ce cumperi, ce branduri porți sau ce vacanțe îți permiți. Când diferența dintre sinele real și cel idealizat devine prea mare, apar anxietatea, scăderea stimei de sine și o presiune constantă de a părea, nu de a fi.”
Specialista atrage atenția că impactul nu se vede doar la nivel individual, ci și în relațiile interpersonale: „În cuplurile tinere, moștenirea sau lipsa ei aduce un dezechilibru constant. Cel care are mai puțin se poate simți inferior sau dependent, iar cel care are mai mult poate resimți o presiune injustă: «Eu ofer mai mult, tu ce aduci în relație?». Aceste tensiuni economice devin cauza tăcută a unor rupturi.”
Situația se repetă și în prietenii: „Un prieten nu mai poate ține pasul cu ieșirile, vacanțele sau planurile de grup. Se simte insuficient și se retrage. Celălalt, care are stabilitate, nu înțelege lupta lui, nu din rea-voință, ci pentru că privilegiul, oricât de discret, izolează.”
Concluzia Gabrielei Răileanu este clară: „Avem nevoie de o nouă formă de solidaritate între tineri. Una care nu ignoră diferențele, ci le recunoaște cu empatie. Dacă sistemul ajunge să recompenseze norocul moștenirii mai mult decât munca, pierdem nu doar confortul material, ci și încrederea colectivă – convingerea că putem construi ceva împreună, nu unii împotriva altora.”
Dincolo de dimensiunea emoțională, decalajele sunt amplificate și de cadrul fiscal.
România, paradis al moștenirilor
„România are unul dintre cele mai prietenoase regimuri fiscale pentru moșteniri din Europa”, explică avocatul Emil Toma pentru Adevărul. „Conform Codului fiscal și OUG 80/2013, dacă succesiunea este finalizată în termen de doi ani de la deces, impozitul pe transferul proprietăților imobiliare este zero. Moștenitorii plătesc doar costurile notariale și cele pentru cartea funciară, iar acestea sunt la un nivel suportabil.”
Potrivit aceluiași cadru legal, depășirea termenului de doi ani atrage un impozit de 1% asupra valorii masei succesorale imobiliare. În plus, Toma arată că prin Legea nr. 268/2024, taxele judiciare de timbru pentru partajul judiciar au fost reduse semnificativ: „Vorbim despre o scădere de la 5% la aproximativ 0,5% din valoarea bunurilor mobile sau imobile. Este o schimbare care stimulează accesul la procedurile succesorale desfășurate prin instanțe, mai ales acolo unde moștenitorii nu reușesc să se înțeleagă la notariat.”
Avocatul compară situația din România cu cea din alte State. „În Franța taxele pe moșteniri sunt între 5% și 45%, în Germania între 7% și 50%, iar în Regatul Unit moștenirile sunt impozitate cu 40% pentru active de peste 325.000 de lire sterline. În Statele Unite, la taxele statale se adaugă și o taxă federală care poate ajunge la 40% pentru moșteniri de peste 13,61 milioane de dolari. România, prin contrast, rămâne o jurisdicție cu costuri minime pentru moșteniri.”
De altfel, Toma subliniază că regimul fiscal blând va influența direct modul în care averile se transferă între generații. „Vom vedea tot mai des diferențe majore între tineri, în funcție de ce și cât moștenesc. Este un context în care legislația fiscală joacă un rol decisiv: ea facilitează transferul integral al patrimoniului, fără ca statul să rețină cote semnificative, așa cum se întâmplă în Occident.”
La rândul său, avocata Ruxandra Vișoiu adaugă că, dincolo de taxe, practica arată și alte provocări. „La noi, dezbaterile succesorale se fac exclusiv la notar. Dacă nu finalizezi procedura în termenul de doi ani, statul percepe un impozit de 1% din valoarea bunurilor imobile. Este o taxă foarte mică în comparație cu alte state europene și încurajează moștenitorii să își rezolve repede situația.”
Ea atrage atenția și asupra dificultăților întâlnite în cazurile cu moștenitori din diaspora: „Am văzut foarte des familii care nu reușesc să își încheie succesiunile din cauza rudelor aflate în străinătate. Procedura devine greoaie, e nevoie de procuri și se pierd chiar ani întregi. Chiar și așa, nivelul taxelor rămâne redus în raport cu țări precum Franța, unde o mare parte din masa succesorală ajunge la stat. În România, foarte puțin din valoarea moștenirii merge către stat.”
Avocata mai spune că vede zilnic două Românii paralele: tineri care își iau credite uriașe imediat după primele salarii și trăiesc cu frica Biroului de Credit, și tineri care intră direct în clasa proprietarilor pentru că au moștenit apartamente și terenuri. Așadar, nu impozitul de 1% e miza, ci prăpastia dintre rate și moșteniri. Iar adevărata întrebare nu e cine primește cheia de la casă, ci cât mai rezistă o generație să creadă în ideea că munca valorează mai mult decât norocul.
