„Biblia este harta omului. Am văzut adevărul lui Dumnezeu” » Andrei Mărgăritescu, povești colosale cu Borcea, Lucescu și Kadîrov: „Să vă rupeți picioarele dacă a luat vreunul bani”

A retrăit cu emoții meciurile mari, 5-1 cu Everton, 4-2 cu FCSB în Ghencea, duelurile cu Manchester United, Marseille sau Lazio și a recunoscut, cu o sinceritate dezarmantă, că „visul lui Dinamo, Liga Campionilor”, rămâne cel mai mare regret al carierei.

Vorbește astăzi ca un om schimbat total, renăscut prin credință. Spune că l-a găsit pe Dumnezeu „nu în glorie, ci în suferință”, după nedreptăți, după condamnări cu executare, după eșecuri. Ajuns la 45 de ani, botezat la o biserică baptistă, vorbește cu o liniște aproape monahală despre tumulturile din carieră și din viață, dar și despre cele mai importante succese, cel mai de preț fiind „cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu”.

În prezent, Mărgăritescu este antrenor la copii și juniori, pregătindu-și chiar fiul: „Tinerii au condiții, dar nu fac suficient!”

– Andrei, salut! Ce faci, cum mai ești? Cu ce te ocupi acum?
– Acum, după ce am jucat fotbal, microbul ăsta rămâne, bineînțeles. La asta ne pricepem și vrem să dăm mai departe ceea ce am făcut. Tot în fotbal, dar la nivel juvenil. Consider că de jos trebuie să plece educația la copii și mentalitatea asta, care, din păcate, trebuie să crească. Noi n-am avut tot timpul mentalitate ca juniori. Sunt la un club privat, „Lions Academy”, și mă ocup de copii.

– Ce diferă acum față de perioada în care îți făceai tu junioratul? Sunt diferențe de mentalitate, de exerciții, de pregătire fizică?
– Acum, diferența este că sunt mult mai multe materiale și condiții față de cum era înainte. Mi-aduc aminte că am început junioratul cu mingi de plastic, nici nu aveam fiecare mingea lui. O minge de piele aveam pentru toată echipa. Sunt multe metode și mijloace ca să te dezvolți, dar, în același timp, au dispărut pasiunea și plăcerea. Asta e cauzată de telefon, de jocurile video… copiii nu mai au plăcerea de a juca. Noi, chiar dacă nu aveam condiții, aveam plăcerea de a juca toată ziua fotbal. Dezvoltarea era mult mai rapidă. Acum copiii au condiții, dar nu fac suficient. Cât vin la antrenament, de două ori pe săptămână, două-trei ore, nu e suficient. Trebuie să joci tot timpul. Din punctul ăsta de vedere, e o problemă.

– Am înțeles că îți antrenezi și băiatul, care are nouă ani. Cât de diferit e rolul de antrenor față de cel de părinte?
– Este foarte diferit. În general, rolul de antrenor e altceva. Chiar dacă lumea crede că, dacă am jucat fotbal, e ușor, nu e deloc așa. E o altă meserie. De asta am făcut școala de antrenori și am învățat multe. Este plăcut în același timp, dar intervine și subiectivismul când îl vezi pe copilul tău. Încerc să mă lupt cu asta. Tocmai de aceea, la un moment dat, aș vrea să nu-l mai antrenez eu, ci altcineva, pentru că, din dorința prea mare, pot să-l „stric”, cum zic eu, impunându-i să facă ceea ce vreau eu, nu ceea ce vrea el.

– Țintești o carieră în antrenorat sau preferi să lucrezi cu cei mici?
– Nu. De când m-am lăsat, mi-am propus să nu fiu antrenor la seniori. Am stat destul plecat și vreau să fiu acasă, lângă familie, lângă copii.

Primii pași în fotbal. Ionuț Chirilă i-a fost mentor: „A fost ca un tată pentru mine!”

– Pentru că am vorbit de juniorat, ce amintiri ai din perioada petrecută în Trivale? Ce colegi au ajuns în Liga 1, ca tine?
– Am făcut junioratul la FC Argeș, echipa lui Nicolae Dobrin, o echipă simbol, cu tradiție. Generația mea, ’80, a fost aproape de cea a lui Mutu, Rică Neaga, Dani Coman, ei erau ’79. De multe ori jucam și la ei, făceam și antrenamente. De la mine din grupă doar eu și Nicolae Dică am jucat în Liga 1 și am performat la nivel mai înalt. Au mai fost debutanți sau jucători prin Liga a 2-a. Era frumos. Erau multe talente, mulți copii jucau fotbal și am crescut frumos. Cred că ar fi meritat mai mulți să ajungă sus.

– Ai mers la Rapid apoi. Cum a fost contactul cu Capitala, cu un club mare din București?
– A fost o provocare. Fiind la naționala de juniori, antrenată de Ionuț Chirilă, care mi-a fost ca un tată, m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să vin la Rapid. Mircea Lucescu i-a dat echipa de tineret pe mână, să aducă jucători, să-i crească și să-i promoveze la echipa mare. A fost o mare bucurie, dar n-am conștientizat ce înseamnă. A fost grea acomodarea cu Bucureștiul. La Rapid, bucureștenii îi tratau altfel pe cei din provincie, nu din răutate, dar cu multă „miștocăreală”. Ne luau mereu că suntem de la țară. Mi-a fost greu, dar m-am împrietenit cu băieții și a fost un pas spre performanță. Faptul că făceam antrenamente și cu echipa mare a fost începutul unei cariere frumoase.

– Cât de important a fost Ionuț Chirilă în dezvoltarea ta?
– Pot spune că, alături de tata, care m-a sprijinit mereu, mi-a făcut cariera. M-a luat de la Pitești, m-a dus la Rapid. Când mi-a fost greu în Liga a 2-a, m-a scos și m-a dus la Focșani, apoi m-a adus la Dinamo. Îi sunt recunoscător. A contribuit enorm la ceea ce am ajuns ca fotbalist. Bineînțeles, și Gheorghe Cristian, antrenorul meu de la copii și juniori, a avut o mare contribuție.

Debutat de Mircea Lucescu la Rapid: „Ne-a spus să ne căsătorim devreme și să ne ținem de școală. Ne vorbea ca un părinte”

– Ai debutat la Rapid sub comanda lui Mircea Lucescu. Cum a fost contactul cu „Il Luce”? Ai debutat, ai luat „roșu” într-un derby cu Steaua, apoi ți-a dat banderola de căpitan. Făcea des astfel de gesturi, ca să te responsabilizeze?
– Nea Mircea… și acum, când îl văd la echipa națională, retrăiesc momentele din vestiar. A fost ca un tată pentru cei tineri, ăsta e cuvântul potrivit. Cât era el de mare, tot așa se purta. Și ce echipă avea Rapid atunci! Lupu, Sabău, Rednic, Pancu, Lobonț, Bundea… Noi, tinerii, eram copleșiți. Nae Stanciu, căpitanul, era un exemplu.

– Cum gestiona Lucescu această situație?
– A știut să ne integreze și să ne protejeze. Ne vorbea ca un părinte. Ne spunea mereu să nu jucăm pentru bani, să jucăm din entuziasm. Fiind tineri și în București, ne spunea să ne facem relații, să ne căsătorim devreme, altfel stricăm tot ce construim. Ne încuraja să mergem la facultate. Eu eram înscris la Educație Fizică și Sport și mi-a zis: „Andrei, de câte ori ai examen, te duci și mă suni să-mi spui ce ai făcut.” Pentru mine, un tânăr, să-mi vorbească Lucescu ca un părinte era o energie imensă. Când am luat „roșu” cu Steaua, mă simțeam vinovat. Egalaseră, am crezut că e din vina mea. A venit la mine, m-a încurajat. Mi-a spus că al doilea „galben” nu a fost meritat, că am jucat foarte bine. Mi-a dat încredere. Când credeam că s-a terminat, el m-a ridicat. Mi-a dat aripi când m-a pus căpitan în următorul meci.

• Rapid – Steaua 2-2 (05.03.2000, Giulești) / Goluri Rapid: Schumacher (6), N. Constantin (21) / Goluri Steaua: Carabaș (31), Trică (79), este meciul la care face referire Mărgăritescu.

– Ai spune că e și un bun psiholog, nu doar un bun antrenor?
– 100%! Ăsta e primul lucru pe care pot să-l spun. Cum zice și el acum, are nevoie de „inteligență” în echipă. Ne provoca să nu ne fie frică, să nu simțim presiunea. Ne-a învățat asta.

„Nu toată lumea îl înțelege pe Mircea Lucescu”

– Ai urmărit scandalul iscat în jurul lui nea Mircea? Crezi că face parte din strategia lui de a-și motiva jucătorii?
– Presa îl urmărește mult, iar el încearcă să explice mult, dar nu toată lumea înțelege și apar divergențe. Cred că acum, după victoria cu Austria, lucrurile se așază. Era mare presiune, dar sper să nu fie prea târziu, cum a zis și el. Trebuie să mergem pe principiile selecționerului.

– I-ai menționat pe „greii” din vestiarul Rapidului. Ai vreun sfat care ți-a rămas de la vreunul dintre ei? Ai fost coleg și cu Mircea Rednic, chiar în ultimul sezon din cariera lui, apoi te-a antrenat. Cu ce ai rămas din perioada respectivă?
– În primul rând, acești fotbaliști imensi ne-au învățat prin exemplul lor. Vedeam cum se pregăteau, ce dorință aveau să facă performanță. Noi, tinerii, nu aveam încă mentalitatea asta. Am învățat că, indiferent de vârstă, trebuie să ai obiective îndrăznețe. Nu joci pentru bani, ci pentru a câștiga și a fi mereu la înălțime. Dacă te antrenezi la 100%, joci la 100%.

– După Rapid, au urmat patru ani în divizia a doua. De ce atât de mult?
– Așa se întâmplă. Când ești sus și cazi, e greu să revii. Eram tineri. Am plecat mai mulți, și Maftei, și Bratu. A venit domnul Anghel Iordănescu la Rapid, a adus jucători cu experiență. Ne-a spus clar că preferă fotbaliștii experimentați. Am fost trimiși la „satelitul” Rapidului. Credeam că e doar pentru o perioadă, dar am stat patru ani în Liga a 2-a. Dacă nu mă lua domnul Chirilă la Focșani, era greu. Speram să ajung la o echipă din Liga 1, dar nu mă gândeam niciodată că pot ajunge la Dinamo, care tocmai câștigase eventul. A fost o conjunctură. Alexa plecase în China, aveau nevoie de un mijlocaș la închidere. Domnul Chirilă m-a luat la un amical al lui Dinamo, am jucat foarte bine, domnul Andone m-a plăcut și mi-a spus că mă vrea la echipă.

• Tractorul Brașov, Olimpia Satu Mare și Unirea Focșani sunt echipele pentru care a evoluat Mărgăritescu, între trecerea de la Rapid, la Dinamo.

Protagonist la ultimul titlu al lui Dinamo: „Vârful carierei mele, eram o familie!”

– Ai trăit ultima perioadă de glorie a lui Dinamo: Cupa României și Supercupa în 2005, titlul în 2007. Care dintre aceste momente îți este cel mai drag și în prezent?
– Anul 2006–2007 a fost cel mai bun al meu, fără discuție. A fost sezonul în care am câștigat titlul, dar și în care am făcut cele mai bune rezultate pe plan internațional, ne-am calificat în primăvara europeană. După acel sezon, am fost chemat și la echipa națională. Pot să spun că a fost vârful carierei mele. Din păcate, Dinamo a rămas cu acel sezon ca ultimul campionat câștigat…

3 selecțiiare „China” la prima reprezentativă a României, toate sub comanda lui Victor Pițurcă, în campania de calificare pentru Euro 2008, cu Albania, Luxemburg și Belarus.

– Cum era atmosfera din lot atunci? Erau foarte multe personaje spumoase, să le spun așa. Cum trăiați momentele de după meci, după o victorie într-un derby? Cum vă pregăteați, cum petreceați?
– Pe vremea aia se stătea mai mult în cantonament, nu doar o zi ca acum. Eram tot timpul împreună, ca un grup unit, și așa s-au legat prietenii care țin și azi. Eu îl am pe nașul meu, Cătălin Munteanu, cu care am fost coleg de cameră. Sunt apropiat și de Adrian Scarlatache, de Adrian Cristea, suntem prieteni, vorbim, ne vedem. Cu mulți dintre ei vorbesc și acum. Eram o familie, sincer. Ieșeam împreună și după victorii, și după înfrângeri. Țin minte că, mai târziu, i-am integrat și pe cei tineri, Torje, Alexe, și toți făceam front comun. Cum se zice la fotbal: „Când nu merge treaba bine, tot noi o scoatem la capăt”. Chiar dacă mai existau și „escapade nocturne” ale tinerilor, îi luam sub aripa noastră. Rezultatele bune au venit tocmai din unitatea asta, din faptul că eram o familie.

– De cine erai cel mai apropiat în perioada aia?
– De Cătălin Munteanu, clar. E și nașul meu. Apoi de Adi Cristea, colegul meu de cameră, Claudiu Niculescu, Dănciulescu… Cu Petre am fost apropiat mai târziu, când am jucat amândoi în Rusia, dar și cu el mă înțelegeam bine.

– Cum era Adi Cristea atunci, la vârsta aia?
– Adi era conștient de talentul lui, dar cred că acum regretă. Am mai vorbit cu el și mi-a zis clar că s-a cam „culcat pe o ureche”. Știi cum e, talentul nu e suficient fără muncă. El a crezut că are timp, dar în fotbal nu prea ai. Dacă nu confirmi zi de zi, mai ales la o echipă ca Dinamo, pierzi teren repede. Era un tip mai introvertit, dar de caracter. Doar că n-a luat în serios partea de a fi disciplinat, cu antrenamentele făcute sută la sută. S-a bazat prea mult pe talentul lui, care, de altfel, era mare de tot.

„Cristi Borcea venea și zicea: «Băieți, am geanta, am banii, luați-i!»”

– Cum era relația ta cu conducerea, cu Cristi Borcea și ceilalți?
– Foarte bună. Domnul Borcea chiar m-a ajutat mult, m-a tratat ca pe un copil al lui. Tot timpul m-a susținut. Și cu ceilalți conducători m-am înțeles bine: pe vremea aia erau și Giovanni Becali, Vasile Turcu, Nicolae Badea… Badea era mai sobru, mai distant, dar serios și corect. Borcea, în schimb, era apropiat de jucători, vorbea pe limba noastră, ne motiva, ne dădea prime, glumea cu noi.

– Au apărut multe povești, și atunci, și mai târziu, despre primele pe care le dădea Cristi Borcea, cu banii direct în vestiar și tot așa. Ți-aduci aminte de un moment mai special dintre astea?
– Da, păi au fost multe… El ne propunea prime aproape la fiecare meci. N-am reușit mereu să luăm cât ne promitea, dar erau momente din alea tari. Țin minte că vorbea cu domnul Badea înainte de un meci cu Steaua, de exemplu, și după aceea venea Cristi și zicea: „Băieți, eu sunt scurt, am geanta, am banii, luați-i!”Și erau sume mari, 50.000, de împărțit la toată echipa. El era cu prima, știți: „Luați-mi banii!”. Am luat prime și după meciul din Ghencea, când am bătut 4–2 chiar de Paști, în anul în care am luat campionatul. Am mai luat și după meciul din Giulești, când am câștigat tot așa, cu 4 goluri, în 2007. Am avut multe momente din astea frumoase. Din păcate, n-am mai apucat să luăm primele mari care erau puse pentru meciurile cu Lazio și cu Manchester, dar asta e…

3 trofeea câștigat Mărgăritescu cu Dinamo: Cupa României și Supercupa în 2005, titlul în 2007. Acestora li se mai adaugă și o Supercupă cu Rapid, în 1999.

– Dintre toate victoriile pe care le-ai obținut cu Dinamo, care rămâne preferata ta?
– Pe plan extern, în cupele europene, rămâne victoria cu 5–1 în fața lui Everton, una la care nu ne așteptam, și victoria din Ghencea, 4–2. Dinamo nu bătuse în Ghencea de dinainte de Revoluție.

Manchester United, Marseille, Lazio, trei dezamăgiri pentru Mărgăritescu în Ștefan cel Mare: „Arbitrul nici n-a știut!”

– Cea mai mare dezamăgire o pot intui cumva. Meciul cu Lazio.
– Da. Atunci când am jucat cu Manchester United, de exemplu, nu speram și nu am fost așa de aproape. Când am jucat cu Lazio, chiar am fost, la o repriză. Jucam în Champions League, ăsta era visul lui Dinamo. Chiar dacă jucam în preliminarii, nu s-a intrat niciodată în grupe.

– S-a discutat și rediscutat. Ai simțit ceva dubios la meciul respectiv?
– Nu. Am spus-o tot timpul și nu vreau să conving. Deja când sunt foarte mulți oameni care spun același lucru, se creează o convingere. Convingerea mea e că nu avea cum să fie, nu avea de ce. Erau și foarte mulți bani, era și visul oricărui dinamovist să ajungă acolo. Creștea cota jucătorilor. Era mult mai mare avantajul să te califici decât să vinzi un jucător.

– Să fi fost poate unul dintre motive relația rece cu Rednic? Intrase în conflict cu mai mulți jucători din vestiar?
– Nu se pune problema. Au fost discuții. Știu ce a fost atunci. Niciodată jucătorul, mai ales la un nivel ca la Dinamo, nu face rău împotriva intereselor proprii. Interesul nostru era să luăm prima, să jucăm. Nu se punea problema să facem ceva ca să facem rău antrenorului. Ne-am fi făcut rău singuri. Asta era dorința noastră cea mai mare. Cu nea Mircea au fost unele discuții, însă se rezolvau și s-au rezolvat tot timpul.

– Totuși, hai să vedem și partea pozitivă de la acel meci. Cum te-ai simțit când ai ieșit la încălzire pe „Lia Manoliu” și ai văzut tribunele pline cu trei ore înainte să înceapă meciul?
– A fost un sentiment unic, sincer. Doar cine joacă poate să înțeleagă. Pur și simplu îți dau lacrimile. Ai niște emoții pe care nu le poți controla. Când ești la încălzire, ți se face pielea de găină, ai o adrenalină de parcă ai vrea să alergi direct din încălzire în meci.

– Ce înseamnă, concret, pentru un jucător energia asta venită din tribune?
– E ceva uriaș. Abia așteptam să înceapă. Ai o energie și o emoție imense, chiar simți ce înseamnă expresia „al 12-lea jucător”. Cred că, la meciul ăla, am avut și al 12-lea, și al 13-lea jucător în tribună. Din păcate, n-am reușit să confirmăm pe teren. Eu zic că n-am fost pregătiți mental. După ce am condus cu 1-0 și am luat gol, n-am știut să gestionăm momentul. Calificarea nu era pierdută, dar ne-am dus peste ei fără cap. Iar când joci cu o echipă cu experiență, mai ales una pe stil italian, te taxează imediat. Lor nu le trebuie mult. Așa am pierdut meciul.

– Rămâne ăsta cel mai mare regret al tău din cariera de fotbalist?
– Cu siguranță.

– Ce ai spune la pauza meciului, diferit, în vestiar, ce le-ai transmite colegilor, dacă ai ști ce știi acum?
– Le-aș spune că trebuie să jucăm cu cap, în primul rând, și, indiferent dacă luăm gol sau nu, să jucăm până la final inteligent, ceea ce nu am făcut.

Impactul cu Rusia: „Am luat mai mulți bani la semnătură decât în patru ani la Dinamo!” + „M-a speriat Ramzan Kadîrov!”

– După Dinamo, ai mers în Rusia. Cum a fost contactul cu țara? Era o perioadă în care foarte mulți jucători din România făceau pasul către Rusia. Cum te-ai adaptat acolo? A fost trecerea mai grea de la Pitești la București ori de la București la Groznîi?
– Mi-a fost foarte greu. Am și avut un moment când am vrut să plec de acolo, chiar dacă luasem, la semnătură, mai mulți bani decât în patru ani cât am fost la Dinamo. Dar nu mai gândești rațional, ci emoțional, când dai de greu. Dacă nu era să fiu acolo cu Daniel Pancu și cu Florentin Petre, îmi era foarte greu.

– De ce?
– Chiar am avut o discuție cu Pancu: jucasem primul meci al lui Terek la Moscova, se terminase egal. În vestiar, după meci, a venit Ramzan Kadîrov, care era și președintele țării. Ei, fiind o parte ruși, o parte ceceni, contactul cu ei era ciudat. Erau oameni de caracter, dar arătau ciudat. M-am speriat un pic la cum se comporta. M-am întors la Piatigorsk, unde stăteam noi, și i-am spus lui Pancu, care nu fusese cu noi, era accidentat: „Băi, eu plec, îl sun pe Giovanni, le dau banii înapoi și plec!”. El mi-a spus: „Băi China, tu ai câștigat bani mulți acasă? Ai bani mulți?”. Eu: „Nu, mă, dar nu-mi place aici”. „Dacă nu ai bani, miroși a prost. Lasă că se face fratele tău bine și răzbim aici. Stai aici cu mine, o să vezi că o să fie bine. Contează și banii, nu câștigi atât în România”. M-au întărit și el, și Petre, am rămas, însă la primul contact am vrut să plec.

– Fără să oferi sume, de câte ori era mai mare salariul la Terek, comparativ cu cel de la Dinamo?
– De zece ori.

• Ramzan Kadîrov este liderul Ceceniei din 2007, cunoscut pentru stilul său autoritar de conducere și imaginea de om puternic, loial Kremlinului. A crescut într-o familie influentă. Tatăl său, Ahmad Kadîrov, a fost fost lider cecen și aliat al lui Vladimir Putin.

• De-a lungul timpului, Kadîrov a fost implicat în numeroase controverse legate de modul în care conduce regiunea și de metodele folosite pentru a menține ordinea.

• În fotbal, este figura centrală din spatele clubului Akhmat Groznîi, care poartă numele tatălui său. Sub conducerea lui, clubul a beneficiat de investiții mari și a atras atenția prin evenimente spectaculoase cu foști mari fotbaliști.

• Într-o perioadă, Terek, așa cum se numea clubul atunci, a adus și fotbaliști români: Pancu, Florentin Petre, Torje ori Mărgăritescu.

„Pe Kadîrov nu-l interesa să câștigi, ci să fii războinic”

– Ce discurs avea Kadîrov în vestiar? Ce impresii ți-a lăsat? Inspira teamă, încredere?
– Am menționat primul contact. Apoi am jucat la Groznîi, acolo jucam meciurile de pe teren propriu, noi stăteam în Rusia. Am jucat în Cecenia și el venea după meciuri. La al doilea contact, m-am liniștit. Jucam cu Rubin Kazan, o echipă foarte bună, au și câștigat campionatul, au jucat în Liga Campionilor, iar antrenorul mi-a spus că eu trebuie să-l țin pe Karadeniz, un jucător foarte rapid. Toată săptămâna, Pancu, care îl cunoștea, îmi spunea: „Bă, vezi că nu-l prinzi, e rapid”. Băgase în mine teamă. Antrenorul îmi spunea: „Ăsta e jucătorul-cheie, trebuie să-l ținem”. Aveam marcaj om la om la el. Mă gândeam: „Mamă, jucăm în Cecenia…”.

– Ce s-a întâmplat?
– Atât de mult m-am concentrat la meciul ăla încât l-am ținut de nu a mișcat. Am făcut 1-1, apoi a venit Ramzan Kadîrov în vestiar. Făcea un dans specific cecenilor, toată lumea aplauda. După fiecare meci important, făcea cadou câte 100.000 de euro ori o mașină, un Land Cruiser, ori bani pentru străini. L-a întrebat pe antrenor cine sunt, el răspunzându-i că sunt din România. A zis: „Mi-a plăcut de tine, vreau să-ți dau ție prima. Dar ești nou, am timp să ți-o dau”. A dat-o altcuiva. Atunci colegii mi-au spus că pe Ramzan Kadîrov nu-l interesează rezultatul, ci stilul războinic, să alergi. Mi se potrivea ca o mănușă. M-am liniștit. Venea la meciuri, vorbea cu noi, ne spunea despre principii: să ne dăruim, că nu contează rezultatul. Din punctul ăsta de vedere, la cum îl vedem noi, războinic, a fost super.

Ramzan Kadîrov, liderul Ceceniei // foto: Imago

– Ai luat suta aceea de mii, până la urmă?
– La un moment dat, am vorbit la masă cu Pancu și Florentin. Pancu a spus că el împarte banii cu noi, dacă îi ia, că suntem toți trei acolo. Apoi și eu, și Petre am spus același lucru. La un meci cu Spartak Moscova a luat-o Florentin Petre, suta de mii, a dat gol și am câștigat. Era și o zi națională la ei. Am împărțit. Am luat primă și de la club, și de la Florentin Petre, care a împărțit-o cu noi.

– Totuși, de ce ai plecat din Rusia după doar un an?
– Acolo stai până când se schimbă antrenorul. Când se schimbă antrenorul, vine cu alți jucători. Am stat un an și jumătate cu antrenorul care ne adusese. Când a plecat el, am plecat. Așa era politica. Fiecare antrenor venea poate și cu alți impresari, poate era vorba și de comisioane, nu știu exact. Per total, a fost OK. Ne-au dat și salariile până la sfârșitul contractului. Ne-au recompensat și ne-am despărțit în condiții amiabile.

Reîntoarcerea în Ștefan cel Mare și incidentul de la hotel: „L-am sunat pe Giovanni și ne-a întrebat: «Bă, voi ați băut?»”

– Te-ai întors la Dinamo, dar lucrurile nu au mai stat la fel. Nici echipa nu mai era aceeași.
– Da, cred că a dăunat mentalitatea. M-am întors cu un bagaj financiar consistent. Dacă nu ești bine pregătit mental… Am avut și ghinionul ca în primul cantonament să mă accidentez. Am jucat un meci în Turcia, la Antalya, m-a călcat cineva și mi-am fracturat degetul mic. Am stat o perioadă și a fost mai greu până am revenit. Am avut câteva meciuri de referință și în a doua perioadă, totuși. M-a băgat nea Ando la un meci cu Steaua, să fac marcaj la Bogdan Stancu, am câștigat. Sunt amintiri frumoase și după, dar nu a mai fost ca în prima perioadă.

– Tot atunci, a ieșit la suprafață și incidentul acela când ați plecat de la hotel.
– Fiecare are dreptatea lui și dreptatea este subiectivă. Eu am fost un jucător de echipă, am jucat cu Bratu și la Rapid, era ca fratele meu. Dacă în seara aceea, a conflictului cu Florin Prunea, eu am apucat să-i zic „bă, suntem cu tine, dacă e să pleci tu, plec și eu”, m-am ținut de promisiune. Cu toate că promiseserăm cu toții. Asta a fost înțelegerea: „Bă, promitem toți!”. S-a interpretat greșit că ne-ar fi pus Giovanni, că eram oamenii lui. Îmi aduc aminte și acum respectiva seară. Ne-am strâns toți într-o cameră, toți jucătorii, și am zis: „Bă, ce facem?”. Și am stabilit că plecăm toți: Niculescu, Zicu, Marius Niculae, toți. Dacă e să-l dea pe Bratone, care era și accidentat, nu era într-un moment prielnic, nu eram de acord. Am zis să-l sunăm pe Giovanni, ideea a fost a jucătorilor.

• În „Haită”, a avut loc un episod controversat în 2010, după eliminarea din semifinalele Cupei României, 1-2 cu CFR Cluj. Mai mulți jucători, printre care și Mărgăritescu, au plecat din cantonament, nemulțumiți de faptul că Florin Bratu ar urma să fie trimis la echipa a doua, iritați și de tratamentul preferențial al șefilor față de Ousmane N’Doye, ale cărui metehne erau bine cunoscute.

• Atunci, N’Doye, Djakaridja Kone și Zie Diabate au plecat din hotel, înainte de miezul nopții.

• Florin Bratu i-a confruntat pe șefii echipei, iar discuțiile cu Florin Prunea, oficial al roș-albilor la acea vreme, au degenerat, cei doi înjurându-se, conform mărturiilor de atunci.

• Mai mulți jucători s-au făcut „scut” în jurul lui „Bratone”. Cristi Borcea a intervenit, însă s-a lăsat cu mai multe sancțiuni financiare.

– A răspuns?
– Da. Zicu l-a pus pe speaker pe nea Giovanni, care a zis: „Băi băieți, voi v-ați strâns acolo, dar vreau să vă întreb ceva: «Voi ați băut ceva?»”. Eram după meci. Am zis: „Da, am băut o bere, două…”. A zis să-l sunăm mâine. A doua zi am vorbit și am zis că plecăm. Dacă îl dă pe Bratone, plecăm; dacă nu, toate lucrurile sunt OK. Apoi a intervenit și Cristi Borcea, care a vorbit cu unii dintre jucători. Claudiu Niculescu era finul lui, a vorbit și cu Marius Niculae. Au început să zică că nu mai plecăm toți. Era presiunea că plecăm toți ca să-l ținem pe Bratone, ăsta era rostul răzmeriței. Zicem că plecăm toți, ca să nu plece el. Era un fel de frăție. Am rămas cinci jucători și am spus că suntem cu el.

– Cum privești acum respectivul episod?
– Acum, gândindu-mă că nu am schimbat nimic, că am luat amendă, mi-am și stricat toată imaginea… Nu poți să te pui cu clubul, dar nu-mi pare rău. Îmi pare rău că s-a întâmplat treaba asta, dar nu-mi pare rău pentru că a fost un principiu de frăție. Adică, i-am zis lui Bratu: „Sunt cu tine!”. Pentru asta nu regret, scopul nu a fost să fac rău nimănui, acesta este adevărul pe care îl știu eu.

Andone ne-a zis: „Dacă nu vă suiți în autocar, primiți amendă 5.000”

– Totuși, crezi că s-a pierdut chestia asta? E o dovadă de unitate, până la urmă, între colegi. Nu văd o situație în momentul de față în care să se întâmple același lucru și mai mulți colegi să spună: „Bă, pleci tu, plecăm și noi!”.
– Da, fiecare e mai individualist. Și societatea e mai individualistă. Fiecare vrea să-și urmeze drumul, să-și facă treaba lui, și nu mai sunt lucrurile ca înainte. Fiecare vrea să joace, să plece afară sau să prindă echipa națională, dar nu mai există unitatea asta, cum să spun eu, care se și vede. Rezultatele apar doar când există o familie, un grup unit. De-aia domnul Chirilă spune mereu, și are dreptate, că forța grupului bate valoarea individuală, iar individualitățile cresc în interiorul unui grup. Așa s-a întâmplat și în 2007: a crescut Radu Ștefan, au crescut mulți tineri, pentru că au fost într-un colectiv unit. Cred că s-a pierdut un pic spiritul ăsta, iar echipele care reușesc să-l mențină sunt și cele care au rezultate.

– Era, cumva, o obișnuință la Dinamo să vă luați apărarea unul altuia? Au mai fost episoade de genul ăsta, care n-au ieșit în presă?
– Da, au mai fost. Țin minte o altă „răzmeriță”, ca să zic așa, între ghilimele, după meciul cu Manchester United. Domnul Andone a hotărât ca, în loc să avem liber, era o perioadă în care juca echipa națională, să mergem în cantonament la Breaza. Mulți jucători, care aveau familie și copii, n-au fost de acord. Au zis: „Ce să mai căutăm în cantonament?”. Și s-au opus. Eu tocmai venisem atunci la Dinamo, în anul ăla. Pentru mine era bine să merg la Breaza, stăteam în cămin, aveam masă, echipă, tot. Dar am zis: „Bă, dacă toți zic că nu mergem, atunci trebuie să fim uniți. Ăsta e spiritul lui Dinamo.” Și am mers cu echipa. Țin minte că, după ce bătusem Zilina, aveam 10.000 de dolari salariu anual, iar la meciul ăla am luat primă 5.000, adică jumătate din contractul pe un an. Și domnul Andone ne-a zis: „Dacă nu vă suiți în autocar, primiți amendă 5.000”.

– Și, până la urmă, v-ați urcat?
– Toată lumea a zis: „Nu ne suim.” Până la urmă, tot am plecat, dar am și luat amenda de 5.000. Îți dai seama, pentru mine, care aveam 10.000 pe an, era jumate de contract! Le-am prins pe toate… Apoi am fost și la Cluj, am pierdut și acolo, am mai luat o amendă de 10.000, plus că ni s-au tăiat și primele. Am pierdut tot ce câștigasem. Dar astea sunt niște principii: am fost cu echipa. Și de-asta zic: am fost mereu un jucător pentru ceilalți.

– Deci nu regreți acele episoade?
– Nu regret nimic. Ce puteam să fac atunci? Să zic: „Bă, eu mă duc la Breaza, nu mă interesează”? Ce ar fi zis ceilalți? „Stai, mă, tu nu ești cu echipa!”. Chiar dacă am luat amenda, episodul ăla ne-a unit în vestiar. Ceilalți ne-au acceptat, eu, Galamaz, Cristi Irimia, care venisem noi atunci, și ne-au primit cu adevărat în grup. Așa trebuie să fie: cum decide grupul, așa faci. Chiar dacă suferim, suferim împreună.

– Se pierdeau nopțile la Dinamo?
– Se pierdeau nopțile la modul că ieșeam după meciuri seara. Majoritatea nu pierdea nopți, mai ales când știai că ai meci. După, în general, sau în cluburi, când era liber. Poate au mai fost și escapade, dar nu.

Cu ce antrenor s-a înțeles cel mai bine: „Chiar dacă glumeam că bagă «strâmbe», Rednic ne-a ajutat mult psihologic”

– Cu ce antrenor ai lucrat cel mai bine de-a lungul carierei?
– Am fost la Dinamo când a venit Andone. La fel ca Mircea Rednic, și el avea școala lui nea Mircea Lucescu. Îmi dădea energie să joc, de-aia rezultatele nu au fost întâmplătoare. Am amintit de meciul cu Zilina. Nici nu mă așteptam să fiu titular. Nea Ando vorbea cu fiecare jucător individual. Înaintea mea, a vorbit cu Florin Petre, timp de 10 minute, cred. Și mie mi-a spus doar: „Andrei, vezi cum e viața. Erai la Focșani, acum ești la Dinamo. Fă ce știi să faci, recuperează, dă-o la primul și nu te mai scoate nimeni din echipă.” Atât mi-a zis. Și mi-a dat energie. Pentru mine, meciul ăla a fost decisiv. Am dat un randament foarte bun și, de atunci, nea Ando m-a ținut în echipă și îmi spunea mereu că are nevoie de mine. Apoi, cu Walter Zenga am lucrat bine. Din păcate, a stat foarte puțin timp, după ce a venit în timpul campionatului.

– De ce a stat Zenga atât de puțin?
– Stilul italian este mai pretențios. Trebuie să ai o perioadă de cantonament pentru a-l impune tactic. Nu a avut timp și nu a stat prea mult, din păcate. Am învățat foarte multe de la Walter Zenga. Adică ne transmitea în vestiar, și la pauză, și după meciuri, ceva care ne făcea să putem obține orice rezultat. O mentalitate nouă, pe care am văzut-o și care ne-a ajutat. Mie, unul, chiar mi-a prins bine.

145 de meciuriare „China” la nivel de Liga 1. A reușit 5 goluri și o pasă decisivă în toată această perioadă.

– Mircea Rednic?
– Am lucrat bine, iar nea Mircea știa să ne țină. Ne mai dădea și prime de la el și ne simțea. Atunci noi mai ziceam între noi, în glumă, că e „strâmb”, că bagă strâmbe. Dar când eram jucători, nu le vedeam așa. De fapt, erau lucruri foarte psihologice și ne-au ajutat mult. De exemplu, dacă îmi zicea și mie „joacă, că joci bine” sau „nu-mi place de Ropotan”, lui Ropotan îi zicea la fel, „vezi că tu o să joci”. Și care-i psihologia la jucător? Noi suntem prieteni, dar dacă jucăm pe același post, fiecare vrea să joace. Și asta ne motiva. Ne făcea să dăm 100%. Acum, când mă uit înapoi, îmi dau seama că Mircea chiar ne-a ținut foarte, foarte bine.

– Dar vreun episod neplăcut? Poți să nu dai nume.
– Nu, nu am avut episoade neplăcute cu antrenorii. Când nu mă băgau, acceptam și nu făceam scandal.

„L-am văzut pe Roy Keane și noi jucam în «turnate»” + întâlnirea cu Cristiano Ronaldo

– Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ai avut de-a lungul carierei?
– Când am jucat cu Manchester United, Cristiano Ronaldo. La București au jucat și Giggs, și Paul Scholes. Când am ieșit pe teren cu Manchester, când am ieșit pe culoar și l-am văzut pe Roy Keane, avea crampoanele imense, iar noi jucam în „turnate”. Am zis că nu se poate. Forța lor și faptul că îți dădeau senzația că ești în control, iar când te apropiai de poartă, nu mai contai. Am jucat și împotriva lui Rui Costa, cu Benfica, Ribery și Nasri la Marseille. Mi-au pus mari probleme, era greu să-i ții.

– Ai avut vreun dialog la firul ierbii cu vreunul dintre ei? Vreun clinci? I-ai cerut tricoul vreunuia?
– Nu, nu. Cu Manchester United am cerut un tricou, dar nu am avut norocul să iau. N-am avut, eram și mai rușinos de fel.

– Ai amintit de meciul cu Marseille, o altă amintire foarte tristă pentru tine.
– Și acela poate fi trecut la capitolul dezamăgiri. A fost un meci pierdut pe nedrept. Golul nostru a fost perfect valabil. Din păcate, arbitrul era chiar lângă fază, dar nu a văzut și nici nu a făcut-o intenționat, trebuie să menționez asta. Când a degajat Barthez mingea, arbitrul s-a întors ca să fluiere, și exact atunci s-a petrecut faza.

– Ce i-ați spus după meci?
– Când am vorbit cu el, nici nu știa ce se întâmplase! Probabil a văzut faza ulterior și a regretat. Dar pentru noi a fost una dintre acele întâmplări tipice pentru Dinamo: gol valabil, neacordat. Și nu era orice meci, era unul de calificare. Dacă ar fi fost o partidă obișnuită, poate nu conta atât, dar miza era mare. Și ghinionul a fost dublu: golul anulat și faptul că acel meci i-ar fi putut schimba cariera lui Chihaia, care marcase și apoi a plecat de la Dinamo.

– În ciuda câtorva trofee, crezi că Dinamo a avut ghinion în perioada aceea?
– Eu nu cred în ghinion sau noroc. Cred că lucrurile s-au întâmplat așa cum trebuia. Poate noi am fi putut face mai mult în alte meciuri, să fim mai constanți. Uite, în 2007, când ne-am calificat, la ultimul meci, cu Tottenham, deja eram calificați. Am pierdut 1-3, dar sincer, nu mai depindeam de rezultat. Nea Mircea chiar a zis după meci că a fost un fel de cadou, să mergem cu familiile, cu prietenii, să ne bucurăm. Poate de asta nici nu am fost 100% concentrați. A fost o deplasare frumoasă, dar puteam mai mult și acolo. Țin minte că a marcat Mendy, care nici nu trebuia să joace inițial, a intrat și a dat gol.

Cum i-a schimbat credința viața: „Când tot ceea ce ai construit se zdruncină, te smerești”

– În ultima perioadă, ai vorbit foarte mult despre credință. Când ai simțit prima oară că Dumnezeu lucrează în viața ta? În timpul carierei de fotbalist sau după?
– În timpul carierei de fotbalist am simțit că Dumnezeu lucrează. Țin minte că, înainte să ajung la Dinamo, aveam o discuție cu băieții din cartier, din copilărie, și îmi ziceau: „Băi, tu meritai să joci în Liga 1.” Iar eu le-am spus: „Eu cred în Dumnezeu și cred că Dumnezeu mă va scoate de aici.” Am spus-o sincer și chiar am crezut în asta. Mă rugam, iar la scurt timp Dumnezeu m-a ajutat și de atunci am simțit că a fost mereu cu mine. Referitor la credință, oamenii zic adesea că cred în Dumnezeu și că El i-a ajutat. Dar problema e că atunci când spunem „Să se facă voia lui Dumnezeu!”, de fapt nu înțelegem că noi ar trebui mai întâi să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să facem noi voia Lui.

– Când ai conștientizat asta?
– Asta am înțeles-o în timp, nu în perioadele de succes, ci atunci când mi-a fost greu. Am înțeles-o când am avut probleme, cum a fost întâmplarea cu mașina sau perioada în care am fost arestat, când mergeam la meciul de la Bistrița. În astfel de momente, tot ceea ce ai construit se zdruncină, te smerești, începi să-ți pui întrebări și vezi viața altfel. Îți pui întrebări existențiale: „De unde sunt?”, „Ce rol am?”, „Ce scop am?”, „De ce există răutate și de ce există bunătate?” Căutând răspunsuri, L-am descoperit cu adevărat pe Dumnezeu. Și pot spune sincer că m-am întors la El. Eram cu Dumnezeu și înainte, dar nu-I slujeam cu adevărat.

A fost condamnat pentru că a cumpărat o mașină furată: „Dacă nu pot să-mi cresc copilul?”

– Se spune că suferința scoate omul adevărat din tine. Te-a marcat acel episod cu mașina în mod negativ?
– M-a marcat în mod negativ. Atunci, soția era însărcinată. Poate dacă nu era însărcinată, vedeam altfel. Dacă era să fiu arestat sau condamnat, copilul cine îl crește, cum îl crește? Presiunea a fost dublă, triplă. În rugăciunile mele și în toată cercetarea mea, mă loveam mereu de ideea asta: „Dacă nu pot să-mi cresc copilul?” Toată lumea își dorește carieră, dar ulterior vrei să ai o familie, să ai copii. Fiind spiritual, e partea asta care te împlinește. Nu găsești împlinire într-un meci câștigat, doar în dragoste, bunătate, adevăr, și asta e doar în Dumnezeu. Omul o caută în familie, în copii, dar dacă nu-L ai pe Dumnezeu, nu poți cu adevărat să ai liniște interioară.

• Mărgăritescu a fost condamnat definitiv, în iunie 2014, la trei ani de închisoare cu suspendare, pentru tăinuire într-un dosar privind mașini de lux furate din Italia.

• Potrivit anchetatorilor, Mărgăritescu ar fi cumpărat un Audi A8 care figura drept furat, fiind parte dintr-o rețea care aducea în România autoturisme de proveniență dubioasă, pe care apoi le „curăța” prin acte false și le revindea.

• Inițial, în 2012, Tribunalul București îl condamnase la trei ani de închisoare cu executare, însă Curtea de Apel a decis suspendarea pedepsei. În același dosar a mai fost condamnat și fostul portar Cristi Munteanu.

– S-au terminat problemele legale din episodul cu mașina?
– S-au terminat, da. Prima oară am fost condamnat la trei ani cu executare, apoi cu suspendare și opt ani de probațiune. S-au terminat, acum sunt cu cazierul curat, și în fața lui Dumnezeu, și a societății.

Andrei Mărgăritescu: „Dumnezeu spune: «Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima».

– Ai mai trăit alte dezamăgiri în perioada respectivă, adică a existat un cumul de factori?
– Da, am mai avut. După ce te lași de fotbal, vrei să faci ceva. Am avut o inițiativă cu Rică Neaga, un restaurant, apoi mi-am făcut și eu un restaurant. Încerci să intri în afaceri, să faci ceva, să ai o ocupație. Te duci în domenii pe care nu le cunoști și, din păcate, eșuezi. Asta e o altă mentalitate pe care noi nu o înțelegem, trebuie să faci ceva în domeniul în care ești bun sau, dacă vrei să schimbi direcția, mai întâi să te pregătești, să te „updatezi”. Eu am încercat să fac ceva cu Rică, nu a mers. Apoi am încercat și cu familia, dar acolo au apărut discuții, neînțelegeri, nedreptăți. Și atunci apar întrebările: „De ce se întâmplă nedreptatea?” În familie, cu soția, apar momente tensionate, iar tu începi să cauți răspunsuri.

– Cum te-a ajutat credința să depășești aceste lucruri?
– Dumnezeu spune: „Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima.” Asta m-a făcut și pe mine să caut cu toată inima. Mi-am căutat răspunsurile în psihologie, până am ajuns la Cuvântul lui Dumnezeu, care este Biblia. Biblia e harta omului, acolo înțelegi cine ești tu, cine sunt ceilalți, ce e bine, ce e rău, de unde vii și unde te duci. Asta m-a schimbat pe mine, am văzut adevărul.

„Pocăința este «metanoia», adică schimbarea minții”

– Care este principalul lucru care s-a schimbat în viața ta de când ai adoptat această filozofie?
– Exact cum vorbeam de mentalitate. În România, când spui cuvântul „pocăit”, mulți cred că e vorba despre altă religie sau că faci lucruri care, pentru un om „normal”, par nebunie. Îți zice: „Ce-ai pățit? Cum să nu mai faci aia?” Dar, din punctul meu de vedere, pocăința înseamnă altceva. Pocăința este metanoia, adică schimbarea minții. Asta e și traducerea exactă. Înseamnă că lucrurile pe care le vedeai înainte acum le vezi cu alți ochi. E o transformare, o nouă perspectivă pe care ți-o dă Dumnezeu. De exemplu, dacă înainte voiam să cumpăr o mașină și știam, în sinea mea, că poate nu era ceva corect, atunci nu vedeam clar. Acum, cu privirea schimbată, îmi dau seama că nu era în regulă. Când ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu prin Iisus Hristos, nu mai poți face lucrurile doar după propria cunoaștere, pentru că noi, ca oameni, suntem subiectivi și mândri. Eu când am cumpărat mașina aceea am făcut-o din mândrie, „n-are ce să mi se întâmple”. Dar Dumnezeu îți dă o privire nouă, care te ajută să deosebești binele de rău și să înțelegi că fără cunoașterea Lui greșești în alegeri.

– De ce cult aparții?
– Eu sunt născut și crescut în ortodoxie, dar problema la noi în țară e că nu se înțelege ceva simplu: religia noastră este creștină, indiferent de confesiune. Dacă eu merg la baptiști, nu înseamnă că mi-am schimbat religia, ci doar locul unde mă duc să-L slujesc pe Dumnezeu. Acolo am simțit eu că mă hrănesc spiritual și că pot sluji mai bine. Cu aceeași convingere pot merge și la Biserica Ortodoxă, Dumnezeu e același. Totul depinde de cum ți-L descoperă El. Problema e că, de multe ori, când începi să vorbești despre Dumnezeu, oamenii ridică o barieră, ca și cum ai avea voie să vorbești doar în biserică. Dar transformarea asta o trăiești zilnic, nu doar acolo.

„Când am înțeles adevărul, am vrut să învăț mai mult și să aud Cuvântul lui Dumnezeu”

– Așa…
– Eu am descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, răspunsurile de care aveam nevoie. Biblia e aceeași pentru toți, nu există „Biblia ortodoxă” sau „Biblia baptistă”. Este traducerea din limba greacă, scrisă de apostoli prin revelația lui Dumnezeu. Când am înțeles adevărul, am vrut să învăț mai mult și să aud Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea merg la biserica baptistă, unde m-am și botezat ca adult, chiar dacă fusesem botezat de mic. Biblia spune că botezul este mărturia unui cuget curat, adică ceea ce simți în interior să exprimi în exterior. Dacă eu am simțit o transformare și L-am primit pe Domnul Iisus în inimă, e firesc să o mărturisesc. Nu intru niciodată în conflicte despre „care botez e bun”, pentru că fiecare confesiune are propria înțelegere. Mântuirea nu ține de ritual, ci de suflet, de schimbarea interioară, de cunoașterea lui Dumnezeu și de slujirea Lui. Nu e suficient doar să spui că „Îl ai în inimă”, trebuie să-L și cunoști cu adevărat.

– S-a raportat lumea diferit la tine? S-a schimbat modul în care se comportă cu tine? Oamenii sunt destul de reticenți când adopți genul acesta de discurs în afara lăcașelor de cult.
– Da, dar pentru mine este o bucurie. Poate părea paradoxal, dar atunci când vorbesc de Dumnezeu ori de altă confesiune, lumea spune că am părăsit credința, că sunt eretic, m-am pocăit. Dar cunoscând Cuvântul și neraportându-mă la ce spune omul, ci la ce spune Dumnezeu, sunt liniștit. Spune: „Fericit cel prigonit din cauza numelui Meu, fericiți cei ce vor fi judecați.” Atunci, când eu știu că sunt judecat și batjocorit, nu mă raportez la ce zice omul, chiar mă rog pentru el. Oamenii o fac din necunoștință, nu din răutate. Atunci eu nu pot să fiu supărat pe nimeni. Am văzut pe internet un clip cu domnul Gigi Becali. I s-a oferit pe stradă Noul Testament, s-a uitat și l-a întrebat pe respectivul din ce religie e. Când i-a răspuns „penticostal”, a dat cu Noul Testament de pământ.

– Cum te-a făcut asta să te simți?
– Nu pot să fiu supărat pe aceste lucruri, chiar dacă lumea din mediul evanghelist îl judecă. El lucrează cu o râvnă pe care o are pentru ortodoxie, exact cum, dau un exemplu, Apostolul Pavel sau Saul lucra pentru iudei. În același timp, nu poate fi judecat, dar din necunoaștere, lucrează în credință. Multă lume trebuie să pună întrebări, așa cum am făcut și eu. Dacă am venit de undeva, avem și un scop și ne și ducem undeva. Dacă n-am venit, nu poți să convingi un ateu. Dacă suntem creștini, trebuie să punem întrebări.

– Ai avut colegi religioși? Cum se comportau și cum te raportai tu la ei?
– Toți eram la fel, ăsta este mediul. Înainte de meciuri ne rugam, spuneam să ne ajute Dumnezeu. Religiozitatea o vedeam prin a ne ruga sau mulțumindu-I lui Dumnezeu când câștigam și prin a merge de sărbători, de Paști, de Crăciun, la biserică. Acum, văzând aceste lucruri cu alți ochi, nu erau rele, dar noi, când le făceam, ne raportam la un Dumnezeu care există, dar nu Îi slujeam Lui. Faptele noastre erau voia noastră, nu după voia Lui Dumnezeu. Toate faptele pe care le-am făcut după voia mea m-au făcut să greșesc, și cu Rusia, și cu Dinamo.

„Când eram în Rusia, alegeam să iau cartonaș intenționat ca să vin acasă”

– De ce spui asta?
– Am făcut asta din cauza subiectivismului și egoismului; astea te fac să ai alegeri proaste. Așa, dacă te raportezi la voia Lui Dumnezeu, faci alegeri bune, dacă asculți, pentru că alegi între bine și rău. De exemplu, când eram în Rusia, alegeam să iau cartonaș intenționat ca să vin acasă. Mă raportam la dorința și la egoismul meu, nu eram profesionist. Nu trebuie să-L ai pe Dumnezeu ca să știi treaba asta. Poți să greșești în alt lucru. Firea noastră te face să ai alegeri subiective printr-un adevăr pe care mintea te îndeamnă să-l justifici așa cum îți dorești. Așa, acum, sunt mult mai sigur când nu mă bazez pe mine. Când vreau să iau o hotărâre, Îl întreb pe Dumnezeu.

– Regreți perioada petrecută în Rusia?
– Nu, a fost una foarte bună pentru mine, și din punct de vedere profesional. Adică am făcut performanță acolo, dar puteam să fac mult mai mult, dacă aveam mentalitatea să rămân. Nu neapărat acolo, dar în Rusia. Să am obiective profesionale mai importante. M-am complăcut în faptul că sunt bine, că am câștigat niște bani și mă întorc acasă. Nu am mai fost 100%. Gândindu-mă la sfatul pe care mi l-a dat Mircea Lucescu, nu l-am respectat: să nu joc pentru bani și să joc mereu pentru obiective. Am greșit.

Ce i-ar spune tânărului Mărgăritescu și un episod fabulos cu Cristi Borcea: „Duceți-le ceva, dar să-i puneți să jure!”

– Să spunem că ai fi adoptat mentalitatea asta dinainte să-ți începi cariera de fotbalist. Cum crezi că s-ar fi schimbat? Ar mai fi existat, în primul rând?
– Noi și când pierdeam meciuri cu echipe bune spuneam că ei au o altă mentalitate. Noi nu crescusem cu mentalitatea asta. Perioada, cum am mai spus, cea mai importantă este la copii și juniori, să plantezi sămânța asta de devreme. Apoi e greu, chiar dacă o cunoști la nivel teoretic, e greu să o aplici. Mentalitatea asta, așa cum se întâmplă și cu credința, te face să iei decizii bune, adică să înveți de mic. Noi n-am crescut cu gândul de a avea obiective, să ne antrenăm și separat, să-ți vezi defectele și să le îmbunătățești. Nu mai spun de disciplina alimentară, de odihnă. Nu am avut parte de aceste lucruri. Dacă nu am crescut așa, e greu apoi să implementezi aceste lucruri. Le cunoști, dar nu le faci.

– Ce i-ai spune tânărului Andrei Mărgăritescu care evolua în Liga a 2-a și visa să se reîntoarcă în Liga 1, dacă l-ai întâlni acum?
– I-aș spune să fie modest tot timpul. Pe toată durata carierei. Iar modestia și smerenia asta să nu fie în funcție de ce i se întâmplă sau de rezultate. Să fie mereu. Pierzi, câștigi, muncești. Pierzi, câștigi, muncești. Pentru că fotbalistul are viață scurtă și ai timp apoi să analizezi, însă cel mai rău e să ratezi oportunități și să le analizezi cu ideea de „Bă, ce puteam să fac?”

– În final, să spunem că ești la masă și cineva te deleagă să împărtășești o anecdotă din perioada de fotbalist. Care e primul lucru care îți vine în minte?
– Cea mai haioasă fază a fost înainte de meciul cu Steaua, jucam în Ștefan cel Mare. Era penultima etapă din 2008, Steaua era aproape să câștige campionatul, dacă ne bătea pe noi. Atunci, domnul Borcea a adus un preot în vestiar și ne-a pus pe toți în genunchi să jurăm că jucăm pe bune. Și îi zice Borcea preotului: „Duceți-le ceva, dar să-i puneți să jure!” Preotul a zis: „Nu pot, eu doar pot să le citesc din carte.”

– Mai departe?
– Și ne-a pus pe toți în genunchi, s-a pus și Borcea cu noi, și când a început preotul să citească, auzeam cum zice domnul Borcea printre rânduri: „Să vi se rupă picioarele dacă a luat vreunul bani!” Noi, normal, râdeam de nu mai puteam. Preotul citea serios, iar noi cu greu ne țineam să nu izbucnim. Era o scenă comică rău, dar Borcea era foarte serios, el voia neapărat să câștigăm, făcea orice pentru Dinamo. Și ca să fie totul complet, atunci mai era și domnul Dinu, care glumea că stau procurorii DNA la poarta stadionului, gata să intre dacă se întâmplă ceva suspect. Era o presiune enormă, toată lumea era cu ochii pe noi. Puteai ușor să greșești și să fii acuzat, cum a fost și la meciul cu Lazio, când a greșit Năstase. E greu să te speli după aia, dar bine că, până la urmă, a ieșit totul bine.

– Andrei, îți mulțumim frumos!
– Și eu vă mulțumesc!