La evenimente de o agresivitate extremă, precum crima comisă de adolescenți la Cenei, nu se ajunge dintr-un act spontan, sunt de părere specialiștii. Semne ale unui comportament care necesită intervenție de specialitate există, dar sunt adesea ignorate.
Crima comisă de adolescenții din Timiș, semnal puternic pentru părinți FOTO: colaj
Crima care a îngrozit România, generând inclusiv un val de solicitări de reducere chiar până la 10 ani a vârstei de la care o persoană poate răspunde penal pentru fapte de gravitate extremă, poate reprezenta un moment de cumpănă, în care adulții să-și pună întrebări și să analizeze dacă nu cumva putea fi modificat cursul evenimentelor. „Aceste cazuri ne trag un semnal de alarmă clar. Este nevoie de o implicare a noastră a tuturor în sănătatea mintală a copilului și adolescentului, în prevenția timpurie, nu doar să reacționăm după producerea unor tragedii”, spune medicul primar psihiatrie infantilă Georgiana Mihai, într-o declarație pentru „Adevărul”.
Astfel de comportamente șocante nu se manifestă din senin, explică medicul:
„Din perspectivă medicală, astfel de evenimente de agresivitate extremă la copil și adolescent nu apar niciodată din senin. Chiar dacă uneori par declanșate de un conflict minor sau aparent banal, ele sunt de regulă rezultatul unor acumulări de factori de risc care nu au fost identificați și gestionați la timp”.
Există situații în care actul violent poate avea un caracter aparent spontan, însă spontaneitatea este mai degrabă declanșatorul final, nu cauza reală, continuă medicul. Ce se ascunde de fapt în spatele acestor comportamente ale copiilor și adolescenților este, frecvent, o dificultate de reglare emoțională, o toleranță scăzută la frustrări minime, o impulsivitate marcată, o lipsă a abilităților de rezolvare pașnică a conflictelor. Adesea cei care ajung să se manifeste astfel au experimentat trauma, neglijarea, bullying-ul sau expunerea repetată la violență în mediul de viață, arată dr. Mihai.
Semnele pe care tindem să le normalizăm
În majoritatea cazurilor există semne de avertizare, pe care în schimb adulții le pun pe seama vârstei, a hormonilor, a temperamentului copilului etc.
Adolescenții care ajung să comită fapte atât de grave au manifestat și anterior agresivitate. Alte semne pot fi: dificultăți de relaționare, iritabilitate marcată, o lipsă de empatie, încălcare repetată de reguli.
„Pleacă de acasă fără să spună, nu se întoarce la timp, pleacă noaptea de acasă, denaturează adevărul, amenință. Problema este că adesea aceste semnale sunt minimalizate de către adulți, sunt puse pe seama vârstei sau a hormonilor și sunt gestionate exclusiv prin pedepse sau sancțiuni, fără să ceară o evaluare psihologică sau psihiatrică”, spune medicul Georgiana Mihai.
Despre cum se ajunge aici este o discuție care trebuie purtată nu doar astăzi, când suntem șocați de fapta comisă în județul Timiș, ci factorii care duc la astfel de comportamente este necesar să fie cunoscuți pentru a se recunoaște un comportament la risc.
„Cauzele reacțiilor extreme sunt de obicei multifactoriale. Vorbim aici despre o interacțiune între imaturitatea neuro-biologică specifică vârstei, mediul familial și școlar, modelele de comportament observate de adolescent sau preadolescent în familie, cum ar fi consumul de substanțe – de exemplu alcool, faptul că adultul stă pe telefon când vine de la serviciu, sau că este agresiv verbal sau fizic în familie. Sau minorul poate să aibă acces la violența în mediul online”, arată dr. Mihai.
În alte situații poate fi vorba chiar de anumite tulburări psihice nediagnosticate și prin urmare netratate. „Copilul nu are încă resurse interne asemănătoare adultului pentru a-și gestiona conflictele intense care apar în interior, iar fără un sprijin adecvat răspunsul poate fi periculos”, atrage atenția medicul.
Responsabilitatea prevenirii este una colectivă și revine adulților: părinți, educatori, profesori.
„Instituțiile trebuie să colaboreze real, nu doar formal, pe hârtie. Este esențial să luăm în serios orice semn de agresivitate, să cerem o evaluare de specialitate atunci când comportamentele scapă de sub control și să nu stigmatizăm copilul, ci să intervenim terapeutic – psihologic sau psihiatric. Empatia nu se face prin vorbe, ci se construiește. Ea se dezvoltă prin relații sigure, în familie, prin validarea emoțiilor copilului, prin limite ferme, dar predictibile, prin modelul adultului și prin educație socio-emoțională constantă. Un copil care este ascultat, înțeles, ghidat, are mult mai puține șanse să ajungă să-și exprime suferința prin violență”, mai arată medicul.
„Nu orice copil nervos devine violent, dar orice violență gravă a avut semne”
Actele de cruzime pe care presa le-a relatat în ultima perioadă sunt doar momente de vârf, dar nu înseamnă că sunt accidente izolate, atrage atenția psihologul și psihoterapeutul Keren Rosner.
„Acest comportament s-a format în timp și a fost influențat de mulți factori care s-au adunat. Adică nu orice copil nervos devine violent, dar orice violență gravă a avut semne pe care probabil adulții le-au ignorat. Cum se ajunge la astfel de comportamente? Nu într-un singur moment. Și de obicei se adună frustrări, conflicte nerezolvate, umilințe repetate, lipsă de sprijin emoțional din partea adulților din viața fostului copil care acum este adolescent, și poate chiar adolescentul este neglijat și nu a fost învățat să-și gestioneze furia atunci când a fost observată”, explică Rosner.
Adolescența este o perioadă cu emoții deosebit de intense, lucru pe care cei mai mulți părinți îl știu, cu toate acestea nu toți reușesc să relaționeze potrivit cu adolescentul.
„Adolescentul are nevoie de statut. Are nevoie de respect, de validare din partea semenilor, din partea colegilor, din partea grupului. Și când un adolescent simte rușine, respingere, pierdere de control, reacțiile pot să devină extreme și simte că nu are unelte cu care să lupte împotriva emoțiilor care îl copleșesc”, detaliază psih. Keren Rosner.
Semnalele care ar trebui să-i pună pe adulți pe gânduri, subliniază și psih. Rosner, sunt minimalizate.
„Foarte mulți adulți și părinți spun: . Sau se normalizează: . Sau sunt mascate, nu se vorbește despre acest comportament. Este pur și simplu ignorat, ca și cum nu s-a întâmplat. (…) Asta se întâmplă în relațiile cu adulții, cu părinții acasă – pentru că au impresia că copilul lor nu are cum să aibă o problemă, sau nici ei nu știu la rândul lor cum să gestioneze furia, emoțiile, sau poate că asta este normalitatea din familia lor; sau la școală – pentru că nu vor să escaladeze, și să aibă probleme, și să se discute, și să fie poate un blam pentru școala respectivă. Dar semnele sunt”, detaliază psihologul.
„Ce este grav și mulți părinți ar trebui să urmărească este lipsa regretului după ce rănește”
Iritabilitatea permanentă pe care o manifestă un copil poate fi un semnal că este nevoie de intervenție sau cel puțin de o evaluare la specialist.
„Această iritabilitate constantă pe care o vedem la unii copii care nu sunt mulțumiți niciodată, vor tot timpul lucruri, nu este ocazională. Ea se manifestă că nu îi place mâncarea, că vrea să se joace, că vrea să se întâlnească, că vrea să plece, că vrea să stea la telefon. Părintele are impresia că este doar un copil răsfățat, că este un copil greu de educat, dar nu înțelege că de fapt este o stare emoțională pe care copilul nu poate să și-o înțeleagă și este un copil care nu a fost format, nu a fost modelat”, atrage atenția Rosner. Adesea părintele nu reacționează potrivit, ci devine tolerant, iar lipsa de reacție a adultului nu corectează, în niciun caz, toleranța foarte scăzută la frustrare a copilului.
„Și în grupuri, de exemplu, poate să apară o nevoie exagerată de a domina, de a nu pierde. Și ce este grav, și mulți părinți ar trebui să urmărească, este lipsa regretului după ce rănește pe cineva sau după ce face ceva care deranjează. (…) Lipsa de empatie și o fascinație pentru violență, pentru putere. Și aici trebuie intervenit cu un specialist dacă părintele nu știe să gestioneze. Dacă părintele este atent și este grijuliu, va observa timpuriu și va interveni. Va observa ce anume îl determină pe copil să fie așa – să fie agitat, să fie nemulțumit, să fie violent, să fie agresiv”, mai spune psihologul.
De multe ori copilul imită comportamentul părinților, mai subliniază Keren Rosner. „Sunt violenți, adesea, copiii care au fost răniți emoțional, uneori chiar și fizic, prin neglijare sau prin umilință repetată. Există o dinamică în familie în care copiii sunt luați tot timpul în râs, și adulții se distrează, copilul este foarte furios și tocmai această furie îi distrează. Copilul acela adună furie și frustrare și la un moment dat o să manifeste asta față de alți copii, față de persoane pe care el le poate domina”, a indicat psihologul cum se pot acumula frustrări.
Nu există o singură cauză pentru un astfel de comportament, continuă specialistul. Copilul care ajunge să fie violent și agresiv are o problemă de atașament, nu a trăit un atașament sigur, are impresia că „oricum nimeni nu mă vede, nu mă ascultă”. „Părinții poate sunt absenți emoțional, chiar dacă sunt prezenți. Prezența fizică uneori nu are legătură cu prezența emoțională”, a precizat Rosner.
Când intervenția nu dă roade
Faptul că adolescentul care are nevoie de intervenție ajunge în cabinetul unui specialist nu este de ajuns pentru ca demersul să aibă succes. Depinde de implicarea copilului, dar efortul trebuie susținut și de părinte. „Dacă copilul înțelege anumite lucruri în cabinet dar mediul lui de acasă va fi același, rezultatele nu pot să apară. Nu au cum. El învață, dar dacă acasă, de exemplu, furia este singurul limbaj cunoscut și el nu știe să își exprime emoțiile, sau nu știe să le recunoască, părinții sunt dezinteresați și spun – lucrurile astea nu sunt importante – degeaba în cabinet copilului i se explică. El poate la nivel intelectual înțelege, dar emoțional nu are cum să trăiască experiențele acestea în viața lui”, arată psihologul.
Lucrurile nu merg bine nici atunci când un singur părinte recunoaște că are nevoie de sprijin de specialitate, în timp ce celălalt „nu crede în terapie”. „Și aici alte blocaje. Să nu uităm că un copil este simptomul familiei. Nu are o problemă el din senin. Problemele apar dintr-o carență educațională sau din ceea ce se întâmplă în familie”, a mai evidențiat psihologul.
„În școli bullying-ul nu este rezolvat”
O problemă care trenează și care este izvorul multor comportamente violente este bullying-ul din școală, atrage atenția psihologul Keren Rosner.
„Insist, și am insistat foarte mult: în școli bullying-ul nu este rezolvat. Nu mai vorbim de ore de educație emoțională, să învețe copilul cum să se raporteze, să-și identifice emoțiile, să trăiască emoțiile, să activeze empatia. Pentru că empatia nu se poate preda. Empatia nu este o lecție, nu o poți învăța într-o lecție. Ea se formează în relații. Și copilul trebuie să aibă de timpuriu niște relații funcționale, niște relații bazate pe respect, pe înțelegere, pe iubire, pe acceptare. Și atunci nu o să ajungă să fie violent. Dar dacă se văd niște semne, relația trebuie îmbunătățită cu adulții. Măcar un adult să fie într-o relație sănătoasă cu copilul”, insistă Rosner.
Multe dintre suferințele copiilor care ajung în cabinetele psihoterapeuților au drept cauză bullying-ul, însă aceeași problemă o exprimă și adulții care se adresează, la rândul lor, pentru ajutor de specialitate, semn că bullying-ul lasă semne adânci și pe termen lung.
„Adulții cu care lucrez sunt cei care de fiecare dată îmi precizează momente de bullying. Cei anxioși, cei depresivi, cei care au anumite tulburări de comportament, probleme emoționale, au trecut și prin momente de bullying. Și atunci din acest motiv emoțiile în familie ar fi bine să fie numite, să fie recunoscute și de mici să li se arate empatia în familie și să fie luate prin mimetism, nu să fie doar predate, . Copilul nu știe să fie empatic dacă nu vede cum se manifestă empatia”, arată Rosner.
„De obicei părinții țin foarte multe predici dar nu ascultă copilul”
Să-i dezvolți unui copil empatia nu este un demers care să se întâmple peste noapte, explică specialistul. Necesită implicare activă, or adesea tocmai asta lipsește din comportamentul adultului.
„De obicei părinții țin foarte multe predici, predici lungi, dar nu ascultă copilul. Îi spune ce trebuie să facă sau cum trebuie să fie, dar el ca model nu se supune acelor indicații pe care le dă copilului și el nu îl ascultă, nu îl întreabă pe copil: . Iarăși, este foarte important ca părinții să învețe să le valideze emoțiile. Să le spună – da, înțeleg, ești furios, ești bucuros, ești trist, ești nemulțumit… -; nu să valideze violența, ci să valideze emoția și să vorbească despre acea emoție și să înțeleagă că este normal să simți emoția, furia, dar să nu devină violență. Și să pună limite clare, consecințele să fie coerente, să fie discuții reale despre ce s-a întâmplat, despre conflicte, să nu lase să crească evenimentele și . Nu, pentru că el își construiește niște tipare greșite”, atrage atenția Keren Rosner.
A cere ajutorul specialistului nu înseamnă că ai eșuat în rolul de părinte, ci din contră, arată că ești interesat și că ai intențiile cele mai bune atunci când ceri ajutor celor care se pricep, a conchis Rosner.