Deși nu există dovezi arheologice sau izvoare istorice care să ateste că anticii celebrau „Anul Nou Dacic”, presupusa sărbătoare străveche a ajuns să captiveze tot mai mulți români. Unii oameni de știință au legat-o de templele Sarmizegetusei Regia, iar alții i-au căutat sensul în tradiții arhaice.
Sarmizegetusa Regia ar fi fost locul templelor unor divinități solare. FOTO: Administrația S.R.
O mulțime de credințe și ritualuri arhaice împodobesc sărbătorile creștine păstrate de români. Unii oameni de știință au încercat să le afle originile și sensul și au rămas uimiți de numărul mare al acestora.
„Bate la ochi, întâi de toate, ştearsa faţă creştinească ce o au toate sărbătorile noastre, chiar şi acelea al căror nume ni l-a dat biserica; însă ca datină şi ca literatură orală, poporul a împrumutat de la biserică foarte puţin”, arăta în urmă cu peste un secol etnologul Tudor Pamfile.
Sărbătorile religioase, pline de ritualuri și credințe străvechi
Autor al mai multor culegeri de tradiții și mituri ale poporului român, Tudor Pamfile observa că românii au atribuit sfinților însușiri ieșite din comun și au adăugat sărbătorilor lor tot felul de povestiri fantastice și superstiții.
„Aceste creațiuni populare copleşesc textele şi învăţăturile religiei creştine, care rămân aproape înecate, cu toată oficialitatea de care se bucură. Poporul român, ca şi toate popoarele creştine, sunt creştine aproape numai cu numele, prin practicarea câtorva semne, despre care adesea nici nu-şi dau seama. Dacă religia creştină propovăduieşte o singură credinţă, cea în ajutorul lui Dumnezeu, oricine va recunoaşte că e prea puţin; toate religiile şi-o au, mai sporită, înainte de cea creştină şi după primirea creştinismului. E prea neîndestulătoare pentru acoperirea tuturor nevoilor, şi-a zis poporul”, afirma etnologul.
Omul de știință de la începutul secolului trecut oferea exemplul unui învățător din Muscel care, timp de un an, își însemnase într-un caiet toate sărbătorile considerate necreștinești pe care le țineau femeile din sate.
„Ce credeţi dumneavoastră c-am aflat? Mai bine de o sută de sărbători păgâneşti, zile bune de lucru, în cari femeile nu fac altceva decât să stea vara de vorbă pe marginea drumului, pe la câte o umbră, iar iarna să facă sfaturi prin câte o casă, vorbind ori râzând aia de-alta, împilduindu-se una pe alta, iar de multe ori sfârşind prin câte o ocară sau păruială, să mai dea de lucru domnului judecător…, ba să mai piardă şi zilele de lucru, bătând drumurile până la ocol”, nota învățătorul în 1909, citat de Tudor Pamfile.
Sfântul Andrei și ritualurile precreștine
Triburile dacice au locuit în urmă cu două milenii pe actualul teritoriu al României și au reprezentat și ele o sursă de inspirație pentru câteva dintre sărbătorile românilor. Celebrările unor zeități ale anticilor au fost înlocuite de sărbătorile religioase, însă miturile vechi ale acestora nu au putut fi șterse de religia creștină, fiind acceptate tacit de biserică, afirmau unii etnologi.
Una dintre aceste sărbători, revenită în atenția românilor în ultimele decenii a fost Anul Nou Dacic, celebrat, potrivit unor oameni de știință în perioada 14 noiembrie și 7 decembrie, a trecerii din toamnă spre iarnă.
„La sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie apare, în calendarul popular, cea mai mare concentrare a sărbătorilor și obiceiurilor dedicate lupului (Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Moș Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara). Atunci supraviețuiește un scenariu ritual de moarte și renaștere a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic”, arăta etnologul Ion Ghinoiu.
În centrul sărbătorilor Anului Nou Dacic se afla Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie), apostolul numit și „Ocrotitorul românilor”, despre care legendele spun că, înaintea martiriului său, ar fi ajuns și în Dobrogea, pentru a propovădui creștinismul.
Românii respectau o mulțime de ritualuri dedicate sărbătorii Sfântului Andrei. În unele zone, țineau post pentru a nu „mânia lupii” (animale asociate acestuia), nu prelucrau lâna și pieile sau, de teama strigoilor, ungeau ușile, porțile, coarnele vitelor și ferestrele cu usturoi.
Se credea că în această noapte ies strigoii vii și morți, de aceea oamenii mâncau usturoi, făceau cruci la ferestre și țineau lumina aprinsă. Fetele făceau ritualuri de aflare a ursitului, cu oglinzi, colaci cu usturoi, mergeau desculțe sau ascultau cântatul cocoșilor.
Superstițiile îi împiedicau pe țărani să nu dea nimic cu împrumut și interziceau măturatul și cusutul, pentru că puteau aduce boală sau necaz, iar animalele erau atent păzite, pentru a fi protejate de lui.
Anul Nou Dacic, în centrul unor culte solare
Alți oameni de știință au identificat trecerea în Anul Nou Dacic cu perioada solstițiului de iarnă, din preajma Crăciunului. Etnologul Romulus Vulcănescu arăta că numele „Crăciun” are o origine autohtonă, precreștină, și ar fi fost dat unei divinități venerate în timpuri străvechi de daci.
Era o sărbătoare arhaică a solstițiului de iarnă, legată de renașterea timpului și, practic, de trecerea într-un nou an.
„Cultul lui Crăciun ca strămoş şi moş pare a fi un cult solar mult mai vechi decât cultul lui Mithra, care a pătruns ulterior şi în Dacia, şi decât cultul creştin şi explicaţia care i s-a dat apoi. Nu putem deocamdată preciza vechimea; în orice caz coboară sub era noastră, anticipând astfel cele două forme de religiozitate solară care l-au contaminat în era noastră”, afirma Romulus Vulcănescu.
Ruinele unor temple și sanctuare din Sarmizegetusa Regia au fost interpretate de arheologi ca fiind dovezi ale unui cult dedicat unor zeități solare, practicat de daci. Un astfel de loc este Soarele de Andezit, dezvelit în anii ’50 în capitala dacilor.
„Descoperirea pavajului de andezit reprezentând imaginea (simbolul) soarelui are o deosebită însemnătate. Ea aduce o nouă confirmare ipotezei asupra naturii urano-solare a religiei dacilor şi dovedeşte încă o dată strânsa legătură între sanctuarele rotunde de pe terasa a XI-a a Dealului Grădiştii şi fenomenele cereşti. Ar fi posibil ca acest pavaj să fie chiar un altar solar, vatra servind pentru sacrificii”, preciza arheologul Constantin Daicoviciu, după campania de săpături din 1959.
Marele templu circular din Sarmizegetusa Regia, descoperit la începutul anilor 1800, a primit interpretări asemănătoare. Unii arheologi l-au privit ca fiind un sanctuar dedicat zeităţilor urano-solare, alții drept calendar dacic, arenă de lupte, necropolă, circ, atelier de piatră sau chiar loc de depozitare a grânelor peste iarnă.
„Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa, cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi, presupune efectuarea unor observaţii cereşti, mai naturale în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinităţi subpământene”, nota Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii.
În prezent, la început de iarnă, mulți turiști caută Sarmizegetusa Regia atrași de ideea că ruinele templelor sale deveneau locuri de celebrare a unor sărbători arhaice, despre care s-au păstrat foarte puține indicii.
