Ce ne învață istoria? Cât de sigură e lumea la exact 80 de ani de la Al Doilea Război Mondial. „Dacă UE ar fi să dispară, s-ar întâmpla din nou“

Măsurile
politice luate după Marele Război, dar și evenimentele nefaste
care au urmat firesc acestuia, în special incapacitatea financiară
a țărilor de a-și reveni după război, au stat la baza izbucnirii
celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe 8
mai 1945, Germania nazistă își anunța capitularea, iar în acest
fel se încheia, cel puțin în Europa, cea de-a doua conflagrație
dusă la nivel mondial. Omenirea a căutat diverse soluții pentru a
se asigura că niciodată un asemenea război nu va mai avea loc, iar
pentru asta națiunile au făcut alianțe și au înființat
organizații internaționale noi, așa cum sunt ONU, NATO și UE. Istoricul Ottmar Trașcă explică,
într-un interviu pentru „Adevărul“, în ce măsură
aceste „polițe de asigurare“ împotriva unor noi războaie au și
funcționat și unde ne aflăm în clipa de față.

„Adevărul“: Există
voci care spun că, la aproape 80 de ani de la încheierea celui
de-Al Doilea Război Mondial, omenirea nu a învățat nimic din cele
întâmplate și nu a dezvoltat anticorpii necesari pentru a evita un
nou război uriaș. Riscăm în acest moment să intrăm orbește
într-o nouă conflagrație, fără să putem spune stop?

Ottmar Trașcă: Dacă
vorbim de situația internațională, la un moment dat înclinam să
zic că da – mai ales cum începuseră negocierile între Trump și
Putin. Mai că ziceam că suntem în anul 1938, pe undeva prin
septembrie, înaintea acordului de la München. Dar acum văd că și
Trump începe să se dezmeticească în privința lui Putin și să
vadă că de fapt acesta nu vrea să oprească războiul. Acum putem
cu adevărat să sperăm că Trump și SUA nu-i vor face lui Putin
concesiile pe care i le făceau Anglia și Franța lui Hitler, la
München, acum aproape 90 de ani. Acea poziție conciliantă a
Parisului și a Londrei a dus în cele din urmă la Al Doilea Război
Mondial. Similar, dacă Trump accepta tot ce cerea Putin, riscam să
ajungem din nou acolo. Pentru că, și eu am zis asta încă din
2014, Putin nu se va mulțumi cu Crimeea și cu Donbas – și
nici măcar cu Ucraina. La fel cum Hitler nu s-a mulțumit cu
Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei sau cu
Austria.

Ați amintit poate
principala cauză ce a dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război
Mondial. Care ar fi celelalte cauze?

Din păcate, sistemul de
tratate de pace de după Primul Război Mondial a conținut germenii
celui de-Al Doilea Război Mondial. De exemplu,
dacă vorbim de principiul autodeterminării
naționale enunțat de Woodrow Wilson în
ianuarie 1918, vedem că, în cazul
Germaniei, nu s-a respectat în totalitate. România
a reușit să profite: în baza
acestui principiu corect, am ajuns la
România Mare. Dar, pe de o parte, de
exemplu, în cazul Germaniei, au fost teritorii locuite preponderant
de germani, însă, în urma tratatelor de
pace de după Primul Război Mondial, au
fost atribuite altor state – de
exemplu, Regiunea Sudetă. Pe de altă parte, dispariția marilor
imperii a avut și efecte contrare. În
istoria relațiilor internaționale s-a subliniat faptul că, de
exemplu, dispariția Imperiului Austro-Ungar a creat un gol în
centrul spațiului european, care nu a fost
umplut de aceste state naționale create pe ruinele fostului imperiu.

A contat și faptul că
aceste state, unele nou create, aveau divergențe peste care nu au
fost capabile să treacă?

Da, iar aici mă refer în
primul rând la România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Ungaria.
Cea din urmă avea probleme cu toate cele
trei state, ba chiar și cu Polonia – revizionismul maghiar. Apoi,
chiar și aceste state între ele aveau multe interese divergente.
Preocupate poate exclusiv să-și rezolve aceste probleme, ele nu au
putut să se opună marilor puteri rămase în spațiul central-est
european, Germania și Uniunea Sovietică. Iar problemele s-au
accentuat și mai mult odată cu venirea la putere a lui Hitler. Ne
amintim că el nu și-a ascuns
niciodată adevăratele intenții. Și-a
anunțat încă din start intenția de a revizui „rușinea de la
Versailles“, așa cum a numit el Tratatul de la Versailles,
și a încurajat și alte state să facă
la fel. Pe de altă parte, avem ascensiunea forțelor de extremă
dreapta în Europa, după Primul Război Mondial. Cele mai importante
au fost Germania și Italia, dar nu singurele.

Extremismul, cauza principală a războiului

E
corect să spunem că aici situația este mai mult sau
mai puțin asemănătoare cu cea pe care o întâlnim azi?

Parțial. Pe atunci aveam
mișcări de extremă dreapta practic în toată Europa. Aveam chiar
și într-o democrație ca Franța, aveam și în Polonia, în
România, aveam și în Ungaria, nu? Crucile cu Săgeți în Ungaria,
Garda de Fier în România…
Pe acest fond aveam în paralel și o erodare, bineînțeles,
a sistemului democratic parlamentar. Și mai e un aspect. Pentru că
nu aveam doar forțele de extremă dreapta, ci aveam și regimuri de
extrema stângă. Aici numesc regimul
comunist din fosta Uniune Sovietică și ascensiunea forțelor de
extremă stângă, susținute de la Moscova. Aș
mai aminti și criza economică din 1929, marea recesiune. Sărăcia,
șomajul, nemulțumirile sociale, toate au contribuit la erodarea
regimului democrației parlamentare.

Aminteați inițial de
atitudinea Franței și a Angliei față de Germania lui Hitler și
de faptul că cele două mari puteri europene au hrănit, fără să
realizeze, ambițiile lui Hitler. Ce s-a întâmplat atunci?

Reacția Angliei și a
Franței la acțiunile lui Hitler a fost aproape inexistentă. A
venit momentul în 1938, când opoziția
germană pregătea o lovitură militară împotriva lui Hitler.
Opoziția germană a mizat tocmai pe faptul că un război împotriva
Cehoslovaviei avea să atragă automat intervenția Angliei și
Franței și implicit izbucnirea unui război european. Mai mult
decât atât, opoziția anti-nazistă a
trimis emisari la Londra și la Paris spunându-le foarte clar să nu
cedeze în fața lui Hitler. Au spus și că
au pregătit o lovitură de stat împotriva acestuia.
Deci, în timp ce Franța și Anglia și-ar
fi mobilizat forțele, opoziția germană ar fi profitat de situație
și ar fi avut șansa să îl răstoarne pe Hitler. Probabil că tot
ceea ce s-a întâmplat ulterior nu s-ar mai fi întâmplat. Dar ce
au făcut englezii și francezii? Ce a făcut Chamberlain? Deși nu
zburase în viața lui cu avionul, s-a dus la Hitler la
Berchtesgaden, a semnat acel acord și s-a
întors spunând că a adus pacea pentru națiunea britanică
pentru secolul următor. De fapt, peste
nici un an, Anglia era în război cu Germania,
iar în Franța, trupele
franco-engleze erau zdrobite de Hitler. Iar
Führerul a obținut de atunci victorii
peste victorii, a ocupat tot vestul Europei, dar și estul, inclusiv
cea mai mare parte a Uniunii Sovietice.

Unde și cum s-a decis războiul

Care au fost momentele
decisive care au schimbat deznodământul acestui război? A fost
Stalingrad, a fost Kursk sau poate debarcarea aliaților în
Normandia?

În toamna anului1941,
Germania nazistă și aliații săi aveau inițiativa și se părea
chiar că vor câștiga. O mare putere ca Franța era neutralizată,
Anglia, supusă unor bombardamente
cumplite, părea că o să cadă, iar
Uniunea Sovietică era la rândul ei într-o situație disperată.
O armată de peste trei milioane de oameni
cu care sovieticii începuseră războiul era deja distrusă, iar
oamenii morți sau capturați. Foarte importante au fost momentele pe
care le-ați amintit – Stalingradul, dar
îndeosebi bătălia de la Kursk. De fapt, din punctul meu de vedere,
bătălia de la Kursk a fost decisivă și a schimbat soarta
războiului. Sigur că și la Stalingrad a fost un moment important.
Însă, deși a fost o victorie foarte importantă pentru armata
rusă, nu a fost decisivă pe Frontul de Est. Bătălia de la
Stalingrad a adus, practic, așa-numitul echilibru strategic pe
Frontul de Est.

Ce
a schimbat cu adevărat situația?

Germania și URSS erau
într-un echilibru. După
Stalingrad, a venit contraofesiva de
primăvară germană, care a distrus,
practic, armatele sovietice care cuceriseră
victoria de la Stalingrad și se instalase un fel de echilibru
strategic pe Frontul de Est. Dar bătălia decisivă este la Kursk,
acolo sovieticii au schimbat soarta războiului.

Vă referiți la celebra
bătălie a tancurilor de la Kursk?

Nu neapărat la bătălia
tancurilor. De fapt, bătălia de tancuri de la Prohorovka a fost
câștigată mai degrabă de germani, până la urmă. Numai că
prețul a fost uriaș. Germanii au avut pierderi imense. Bătălia de
la Prohorovka, o localitate din Rusia, a fost și ea parte a marii
bătălii de Kursk. A fost și ultima ofensivă majoră a armatei
germane pe Frontul de Est. Din acest
moment, nemții
treceau în defensivă și n-au
mai putut să reia inițiativa strategică
practic până la sfârșit.

Un alt moment important
s-a consumat în Normandia, Franța, unde trupele aliate au debarcat
și au pornit într-un marș extraordinar de greu spre Germania,
alungându-i pe nemți din tot vestul Europei. Între Normandia și
Kursk, care ar fi cel mai important, ca să nu zic decisiv, moment?

Greu de dat un răspuns,
pentru că fiecare bătălie a avut însemnătatea sa. Este clar că
și momentul Normandia, operațiunea Overlord, debarcarea a fost un
element decisiv în evoluția războiului. Pentru că reușita
operațiunii Overlord a însemnat pecetluirea soartei Germaniei
naziste. Dacă până în iunie 1944,
germanii mai sperau că pot opri ofensiva sovietică, iar unii dintre
ei chiar mai sperau în așa-zisa victorie finală, reușita
debarcării în Normandia a pus capăt acestor iluzii. Pentru că din
acest moment Germania a fost prinsă între doi clești uriași, la
fel de puternici. Dinspre vest veneau aliații, dinspre est Armata
Roșie era de neoprit. Germania nu mai avea cum, nicio forță de pe
lumea asta nu avea cum să reziste în fața acestor super-forțe
copleșitoare.

Ați spus că sfârșitul
celui de-Al Doilea Război Mondial a fost pe 8 mai 1945. Rușii sunt
însă de altă părere, la fel și americanii, pentru că Moscova
celebrează victoria asupra nazismului o zi mai târziu, iar
americanii se raportează la capitularea Japoniei, în septembrie
1945. Care ar fi data corectă?

Pe 8 mai este sfârșitul
războiului în Europa, din punctul meu de
vedere – deci în Europa, nu în Pacific.
E numită Ziua Victoriei. Dar sfârșitul acestui război este pe
data de 2 septembrie când se semnează
capitularea Japoniei, la bordul cuirasatului Missouri.
Pentru Europa, mai puțin Rusia, data sfârșitului războiului
este 8 mai, când practic Germania semnează capitularea. Bineînțeles
că, deși acolo a fost prezent și
reprezentantul înaltului comandament sovietic, Stalin n-a fost
mulțumit de condițiile încetării războiului și a cerut
repetarea practic a ceremoniei. Și asta a avut loc a doua zi,
în 9 mai. Așa se face că în istoriografia sovietică practic s-au
perpetuat ideea și teza că, de fapt, capitularea Germaniei a avut
loc la 9 mai. În realitate, a fost la 8 mai. Această
teză a fost luată de la sovietici și de celelalte state din estul
Europei, mă refer la țările ocupate de sovietici.

  „Legătura dintre NATO și Europa trebuie să fie indestructibilă“

După sfârșitul
războiului, statele lumii, în special cele care au luptat împotriva
Axei, au căutat diverse formule și mecanisme, pentru ca un asemenea
război să nu se mai repete. Cât de eficiente au fost acestea?

Aici m-aș gândi la
strămoșii Uniunii Europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului și,
ulterior, la NATO. Însă până aici, prima încercare ar fi
Organizația Națiunilor Unite (ONU). Dacă ne referim la ONU, aș
spune că a prevenit un nou război
mondial, dar organizația și-a arătat limitele și nu a fost
neapărat eficientă în multe alte situații.

Cum a apărut ONU și de
unde vin azi limitele sale?

Ideea a plecat practic de la
președintele Roosevelt. Societatea Națiunilor, care a fost
înființată după Primul Război Mondial, în 1919, în urma
Conferinței de Pace de la Paris, își arătase deja limitele și nu
a fost capabilă să preîntâmpine cel de-Al Doilea Război Mondial.
Practic, Societatea Națiunilor a fost ceea ce am numi precursoarea
Organizației Națiunilor Unite. ONU
urmărește să aibă un Consiliu de Securitate în care să fie
reprezentate marile puteri, care
au drept de veto, tocmai în ideea de a
împiedica izbucnirea unor războaie majore. Ideea s-a dovedit, deși
generoasă, totuși mult prea dificil de pus în practică. Și vedem
că avem de-a face cu un blocaj. Pentru că acest drept de veto nu
face decât să blocheze Consiliul de Securitate să oprească
un potențial agresor. Dacă este să dăm totuși un exemplu, cred
că cel mai bun este cel de acum, din timpul războiului din Ucraina,
când Consiliul de Securitate nu a putut vota o rezoluție, pentru că
este clar că Federația Rusă și-a exercitat dreptul de veto.

Au existat și momente
când acest drept de veto nu a fost exercitat sau a fost anulat?

În anul 1950, în timpul
războiului din Coreea, Uniunea Sovietică a făcut o mare greșeală,
pentru că nu și-a exercitat dreptul de veto. Astfel,
a permis Consiliului de Securitate să voteze o rezoluție prin care
trupele americane aveau mandat ca să intervină și împotriva
regimului din Coreea de Nord de atunci. Ne amintim, comuniștii
coreeni erau atunci susținuți de tovarășii chinezi, care,
bineînțeles, și ei au fost ajutați de tovarășii sovietici. A
fost însă o greșeală majoră, pe care,
după aceea, au
recunoscut-o chiar rușii, a fost o prostie din partea lor, pur și
simplu.

Ce soluții ar exista
pentru o Organizație a Națiunilor Unite mai eficientă?

Nu știu, nu pot să mă
pronunț, dar e clar că este nevoie de o reformare. E adevărat, ONU
a fost o idee generoasă, pentru a împiedica noi războaie, dar
vedem că, practic, este un instrument ineficient. Acum, dacă este
să fim sinceri cu noi înșine, ONU e depășită, trebuie reformată
din temelii. Problema este cum va fi reformată această
Organizanție a Națiunilor Unite. Pe
hârtie, totul este frumos, se țin discursuri, se vorbește mult,
dar, practic, vedem o ineficiență totală. Adică, în momentul în
care ONU ar trebui să împiedice orice fel de agresiune, mai ales
dacă agresiunea este comisă de una dintre marile puteri și de unul
dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, organizația
e total ineficientă. Și vedem, dacă nu
intervine Federația Rusă cu dreptul de veto,
o face China.

NATO, organizația care a evitat un al treilea mare război

Dacă ONU pare complet
depășită, anacronică chiar, avem și organizații care mai
funcționează și azi, după ce au făcut-o decenii la rând. Care
credeți că este cea mai importantă și de ce?

M-aș referi aici la
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, NATO. Pericolul
comunist a determinat statele libere și democrate și în frunte cu
portrapelul lumii libere, Statele Unite, să creeze acest tratat,
care are un rol pur defensiv, nu agresiv, așa cum susține
propaganda moscovită. Rolul NATO este acela de a preveni căderea și
subjugarea de către Uniunea Sovietică a lumii libere.

Cât de eficient a fost
și mai este NATO?

Bineînțeles că Tratatul
Atlanticului de Nord și-a arătat viabilitatea, din punctul meu de
vedere. Cu atât mai mult este necesară menținerea acestui tratat
în ziua de azi, când avem de-a face cu o Rusie agresivă. Da, NATO
mai e valabil și azi și este eficient. Fără NATO, nu știu cum ar
fi arătat lumea liberă.

Am avut și mai avem voci
care spun că NATO e de domeniul trecutului. L-am avut pe
președintele francez Emmanuel Macron, care spunea că NATO se află
în moarte cerebrală, dar au fost și sunt analiști și generali
care spun că NATO nu ar mai exista. În ce măsură ar avea ei
dreptate?

E adevărat, Macron a zis
asta, dar apoi s-a răzgândit și a
revenit, și-a dat și el seama că este nevoie de NATO. Este
nevoie cu atât mai mult cu cât pare că vedem o dezangajare din
partea Statelor Unite ale Americii, care sunt mai puțin interesate
de aliații lor europeni și își îndreaptă atenția tot mai mult
spre Asia și Pacific. Așa că, din punctul meu de vedere, cu atât
mai mult este nevoie de solidaritatea NATO. Cred
că trebuie, că este nevoie și de o inițiativă de apărare
europeană.

Ce ar trebui să facă europenii

Vă referiți aici la o
armată europeană sau la un pol european în cadrul NATO?

Eu aș vedea mai degrabă
asta ca pe o întărire a componentei europene din NATO. Pentru că,
la un moment dat, este clar că interesul
Statelor Unite ale Americii se mută spre
Oceanul Pacific, China. Indiferent că e
Trump sau altul, americanii au anunțat că se vor concentra pe Asia
încă din timpul lui Obama. Și atunci este absolut normal ca,
tocmai pentru ca Europa să nu rămână descoperită în fața
Rusiei, să avem de-a face cu un organism puternic. Statele europene
văd că dau semne de trezire. Germania, Franța
ar trebui să-și asume conducerea, după părerea mea, pe
continent – iar cele două ar trebui să
strângă relațiile cu Anglia.

Dar Statele Unite ale
Americii? Vor rămâne alături de Europa sau ar trebui să ne temem
că Trump va decide să ne spună „la revedere“?

NATO are nevoie de SUA,
Europa are nevoie de NATO și de SUA, SUA au nevoie de Europa și de
NATO. Trebuie puse în balanță și lucrurile bune și lucrurile
poate mai puțin bune care se întâmplă în prezent. Totuși,
Statele Unite trebuie să înțeleagă, mai ales Donald Trump, că
securitatea Statelor Unite, securitatea statelor poate fi asigurată
cu atât mai bine dacă și Europa este securizată. O Europă
dominată, de exemplu, de o Rusie condusă de unul ca Putin nu cred
că poate fi pe placul unei administrații americane la Washington.
Nu cred! Dați-mi voie să mă îndoiesc că poate fi pe placul
administrației americane, indiferent ce administrație avem la
Washington. Și cred că nici lui Trump. Așa că NATO va rămâne,
SUA vor rămâne mai degrabă aliatele Europei. În rest, de NATO
chiar avem nevoie ca de aer. Avem nevoie în continuare de NATO, așa
cum avem nevoie de o relație transatlantică foarte bună. Pentru
Uniunea Europeană, securitatea, siguranța și pacea țin de SUA.
Dar să nu uităm că și SUA au nevoie pe
de altă parte de Europa, pentru
că securitatea lor începe practic de
acolo de unde începe securitatea Europei. Iar legăturile dintre
cele două trebuie să fie indestructibile, oricine s-ar afla la Casa
Albă sau la Bruxelles.

„Dacă Uniunea Europeană ar fi să dispară, am avea un război major“

 Vorbim despre NATO, dar să ne amintim
despre contraponderea
Alianței Transatlantice, despre Tratatul de la Varșovia. Cine și
în ce scop l-a înființat?

 Dacă vorbim despre statele comuniste, avem din mai 1955 Tratatul de
la Varșovia. Din el a făcut parte România, au făcut parte
majoritatea statelor comuniste din Europa. Tratatul de la Varșovia
avea rolul de a preveni o agresiune din partea NATO. Dacă mă
întrebați pe mine, nu era cazul, pentru că dacă ne uităm un pic
și pe lucrările care au apărut cu privire la tratat, vedem că, de
fapt, Pactul de la Varșovia avea o componentă ofensivă. În primul
rând, Pactul de la Varșovia a plănuit inclusiv invadarea Europei
de Vest. Deci au existat asemenea planuri
elaborate în primul rând de către sovietici. Sigur că,
ulterior, după căderea Zidului Berlinului, Tratatul de la Varșovia
s-a desființat și atunci multe dintre țările care făceau parte
s-au reorientat și au intrat în NATO, o alianță mult mai aproape
de necesitățile lor.

Zorii Uniunii Europene și marile sale realizări

Dacă NATO asigură
securitatea și stă la baza relațiilor trasatlantice, națiunile
europene au decis să pună bazele și unei altfel de alianțe,
Uniunea Europeană. Cum a apărut această idee și care era scopul
său inițial?

Uniunea Europeană a fost
înființată în anii de după război,
chiar în anii ’50: declaraţia rostită
pe 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul
francez al Afacerilor Externe,
o declarație care a devenit celebră și care a rămas în istorie
ca „Declaraţia Schuman“ sau „Planul Schuman“. Uniunea
Europeană a fost înființată și purta numele inițial de
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. A fost înfiinţată
de Franţa și Germania, cărora li s-au adăugat Italia, Ţările de
Jos, Belgia şi Luxemburg. Această instituție supranațională
europeană a stat la baza Uniunii Europene de astăzi. Inițial,
membrii săi urmau să-şi gestioneze împreună cele mai importante
resurse ale momentului, cărbunele și oțelul. Planul Schuman a
plecat de la ideea că neînțelegerile franco-germane
au condus la două războaie mondiale. Și
tocmai pentru a evita un al treilea, trebuia făcut ceva. Aici s-a
născut, practic, embrionul Uniunii Europeane.

Putem vorbi despre
Uniunea Europeană ca despre o instituție de succes și după atâta
timp?

Că este o instituție de
succes, cred că este evident, chiar dacă nu totul este perfect.
Uniunea Europeană, chiar dacă este criticată, de multe ori chiar
pe bună dreptate, alteori complet nejustificat, cu toate problemele
care există și pe care nu trebuie și nici nu putem să le
tăgăduim, a asigurat prosperitate și pace în Europa
de decenii bune. Practic, vedem o Uniune Europeană unde poți
călători liber. Să ne aducem aminte ce înseamnă să stai la
coadă pentru viză, iar de foarte multe ori să nici nu o
primești. Era o adevărată nebunie. Acum, practic, ce înseamnă
Uniunea Europeană? Astăzi ți-ai luat un
bilet, mâine te-ai urcat în avion și te duci oriunde vrei în
Europa și stai cât vrei.
Iar dacă îți dorești un loc de muncă,
nu contează în ce țară din Uniunea Europeană, poți să-l obții.
Cine neagă faptul că Uniunea Europeană ne-a schimbat viața mult
în bine înseamnă că habar nu are. Nu mai vorbesc din punct de
vedere economic, pentru că ne amintim în ce stare era economia
României și cât de grave erau lucrurile.

Reformă și pericol

S-a vorbit și despre
faptul că Uniunea Europeană ar trebui reformată și că ar fi
nevoie de o serie de îmbunățiri…

Sigur că sunt multe lucruri
de îmbunătățit. Sigur că putem discuta despre o adâncire a
integrării europene, sigur că mereu este loc de mai bine. Și sunt
lucruri clare, care pot fi discutate. Da, e
nevoie de unele schimbări, e nevoie de reforme în Uniunea
Europeană, pentru că sunt multe lucruri perfectibile. Dar nu cum
afirmă așa-zișii suveraniști și, din punctul meu de vedere,
niște trădători de neam și țară, că Uniunea Europeană este
rea. Deci, eu pot să vă dau în scris următorul lucru: dacă Uniunea
Europeană ar fi să dispară, în scurt timp am avea un război
major în Europa. Dacă Uniunea Europeană ar fi să dispară, s-ar întâmpla din nou și am ajunge de unde am plecat…

Un război franco-german
sau altceva?

Nu neapărat.
Azi Franța și Germania se înțeleg bine, au învățat lecțiile trecutului și
sunt motoarele Uniunii Europene. Alta ar fi problema. Vedem acest
naționalism exacerbat, aceste partide așa-zis
suveraniste, acești oameni care vin cu fel de fel de idei și
care vor să regleze diverse conturi. Uniunea Europeană, așa cum e
ea, cu bune și cu rele, e un scut, o garanție că statele europene
nu se vor lua din nou la harță. Neînțelegeri, mici neînțelegeri
vor mai exista, este și normal, dar toate vor fi rezolvate pe cale
diplomatică atât timp cât există Uniunea Europeană. Însă
odată ce naționalismul ar fi scăpat de sub control,
consecințele chiar pot fi incalculabile.

Vorbind despre
ultranaționalism, unde credeți că apare
greșeala fundamentală ce pune sub semnul întrebării orice ar mai
face ei?

Aș începe prin a spune că
e un nonsens cu acest suveranism. Nu pot să
se pretindă lideri așa-zișii suveraniști pentru că este cât se
poate de clar că bâjbâie și nici măcar nu stăpânesc termenii.
Noi oricum suntem un stat suveran,
suntem o națiune suverană. Deci, în primul rând, ei nu
înțeleg termenii. Habar n-au ce înseamnă suveranismul. Sau, ca să
fiu mai exact, acești oameni mai degrabă pervertesc termenul de
suveranism. Nu poți să zici că ești
suveranist, să critici doar Uniunea Europeană, dar, în același
timp, să nu spui absolut nimic despre ce se întâmplă în Ucraina,
să nu spui absolut nimic despre ce se întâmplă în Rusia.
N-au decât să critice Uniunea Europeană
cu argumente, am spus că sunt lucruri de criticat și acolo, dar de
ce nu critică Rusia, care evident că este mult mai de criticat? De
ce nu spun absolut nimic despre regimul Putin și despre cum le bagă
pumnul în gură inclusiv rușilor? Pentru că așa vedem că face
George Simion și alții ca el.