Analiza
de față analizează conceptul de astropolitică și putere în spațiu prin
perspectiva ascendenței Chinei ca putere spațială.
FOTO https://iari.site
Cercetarea se concentrează
pe trei metode distincte, prima fiind analiza de discurs, folosind mesajul din
partea autorităților oficiale; cea de-a doua este analiza documentelor oficiale
care descriu doctrina spațială, iar cea de-a treia ne descrie, în principal
vizual, care este poziția Chinei în activitatea spațială folosind analiza de
rețea socială. Cele mai importante teorii cuprins aspectele elementare ale
astropoliticii ca știință, relevanța ei în acest moment în lume și dacă există
o viziune de cooperare bazată pe ajutor reciproc sau competiție, cu aspecte de
afirmare geopolitică și naționalism.
Introducere
Tema astropoliticii, o ramură
post-modernă a geopoliticii ca știință, care se ocupă cu studierea puterilor
lumii și încercarea acestora de a obține putere în spațiu, reprezintă un
subiect crucial în încercarea de a descrie climatul politic internațional actual.
Astropolitică se diferențiază de geopolitica terestră prin faptul că actorii
care sunt importanți pentru această ramură politico-științifică sunt mai
puțini, iar mijloacele prin care își impun puterea sau influența sunt cât e
poate de diferite. Pentru lucrarea de față ne vom pune două întrebări de
cercetare: Prima întrebare de cercetare este: Care este discursul oficial cu
privire la dinamica spațială din China? Astfel se va analiza modul în
care autoritățile din China abordează, atât prin documentele oficiale de stat,
cât și prin discursurile autorităților cu privire la intențiile pe viitor
pentru dezvoltarea politicii spațiale, potrivit surselor disponibile.
Cea de-a doua întrebare este: Care este natura relațiilor
spațiale Chineze cu alte state? Astfel,
vom încerca să analizăm politica spațială a Chinei în relație cu alte state
care sunt puternice în astropolitică.
Primul obiectiv general este de a analiza
discursul și politica oficială a Chinei cu privire la spațiu și activitățile
spațiale. Primul obiectiv particular este:
Analiza discursurilor oficiale ale autorităților chineze cu privire la spațiu
și activitățile spațiale Cel de-al doilea
obiectiv particular este: analiza documentelor oficiale din ultimii ani ale
Chinei cu privire la Programul Spațial. Al doilea obiectiv general este de a
analiza politica spațială a Chinei în relație cu alte state. Astfel,
se vor analiza acțiunile spațiale ale Chinei și a partenerilor săi prin
analiză de rețea.
Astrogeopolitica
și alte științe
Ideea unei
colaborări în spațiu este astăzi mai populară decât niciodată. Majoritatea
lansărilor, stațiilor și sateliților din spațiu sunt menținute în urma unor
colaborări între mai multe agenții sau țări. Cu toate astea, la nivel teoretic
s-au creat propuneri care își imaginează cu totul altfel viitorul spațial al
geopoliticii.
Astropolitica
reprezintă o ramură emergentă a geopoliticii, care examinează dinamica puterii,
competiția strategică și influența statelor în spațiul. Conceptul este
articulat sub forma academică de către Everett Dolman, care propune
o interpretare a spațiului cosmic ca un climat de proiecție a puterii, similară
mediilor de pe Pământ. În acest cadru, orbita terestră, Luna sau Marte nu mai
sunt percepute exclusiv ca obiecte ale cercetării științifice, ci ca zone de
interes strategic, marcate de logici politice, economice și militare. Spațiul în
acest caz, devine o extensie a conflictelor și ideologiilor ale națiunilor
terestre. Astfel, inspirați de vechile teorii și paradigme ale geopoliticii, s-au
teoretizat mai multe paradigme care să exprime relațiile de putere din spațiu.
Deși majoritatea acestora discută despre cooperare între națiuni, cele mai
puternice teorii descriu exact opusul, sub forma înarmării spațiale sau lupta
pentru putere în spațiu. Everett Dolman a descris
în acest sens termenul de „astropolitik”, cu accente împrumutate de la termenul
geopolitic „realpolitik” inventat de Ludwig von Rochau în 1853 pentru a
încuraja pragmatismul și perspectiva puterii în relațiile internaționale: „Astropolitik
[…] este identificat ca o teorie politică deterministă care manipulează
relația dintre puterea de stat și controlul spațiului cosmic în scopul
extinderii dominației unui singur stat asupra întregului Pământ”. Această
idee intră în paradigma de realism și a relațiilor internaționale bazate pe
putere. În acest sens, spune
Dolman, statul care domină spațiul reflectă o superioritate economică și
culturală a națiunii terestre. Autorul mai menționează faptul că acest termen
are și o componență morală, astfel cultura (sau statul) care ajunge să conducă
planeta din spațiu este un semn de victorie în urma unei bătălii
civilizaționale și politice.
În
cartea lui Dolman, este menționată definiția lui Geoffrey Parker a astropoliticii
ca: „studiul stărilor ca fenomene spațiale, în vederea înțelegerii
bazelor geografice ale puterii lor’”. Deși este esențial să înțelegem cu ce
se ocupă această astropolitică sau astrogeopolitică, în vedere unei înțelegeri
cât mai ample, ar trebui menționate diferențele dintre acest tip de geopolitică
și cea terestră. În cadrul geopoliticii pe care o cunoaștem, discutăm despre
impactul geografiei asupra politicii internațională și a marilor decizii de
stat. Principalele repere sunt continentele și relieful planetei – avem
continente, mări, oceane, lacuri, munți, desert – fiecare cu putere de
influență asupra resurselor și deci a modului de abordare politică a statelor. În
ceea ce privește modul de operare, ne confruntăm cu o diversitate a
conflictului, de exemplu: Război maritim sau pe teren, în timp ce în spațiu
locul de desfășurare este asemănător, singura forță de care se ține cont este
cea gravitațională.
În
contrast cu acestea, în astropolitică discutăm despre impactul spațiului din
jurul Pământului (pentru acum cel puțin) asupra politicilor internaționale. Există
trei straturi importante care face diferența dintre modul de operare al
tehnologiilor din spațiu: Orbita joasă a Pământului (între 160 și 2000 km de la
baza), Orbita Mijlocie (de la 2000 la 35.700 km) și Orbita Înaltă sau Geo-sincronă
a Pământului (mai sus de 35.700 km de la baza Pământului) – pe viitor se va
adăuga și dincolo de Orbita Lunii, dar în prezent activitatea legată de această
zonă este aproape infimă. Forțele care comandă conflictul în acest sens sunt
cele de capacitatea de a avea tehnologie spațială și de a acapara toate cele
trei regiuni. Astrogeopolitica aduce și altă idee pe planul analizei:
realitățile spațiale pot fi complet independente de cele terestre. Dolman spune
că geo-determinismul, definit ca principiul conform căruia locația geografică
decide caracterul unei populații și practic forța politică, economică sau
militară, ne influențează
realitatea puterii statale. În spațiu, odată cu noile cadre de referință,
importanța geo-determinismul va veni doar din capacitatea unei țări să
folosească resursele de care dispune pentru a se lansa în spațiu. Astrogeopolitica
este o știință nouă care se dezvoltă tocmai în pofida noilor tehnologii. În
plus, ne așteptăm și la noi concepte și perspective odată cu realizări precum
stațiuni pe lună sau vizite pe Marte.
Astropolitik
Cea mai importantă întrebare
când vine vorba despre astropolitică face referire la rapoartele de putere.
Cele două perspective importante în acest sens sunt: cooperarea versus
competiția sau conflictul. Astropolitik transferă logica Realpolitik-ului de
dominație și competiție într-un teritoriu care în prezent cunoaște noi relații
de putere (Dolman, 2012, p. 3). În acest sens, spațiul nu este un mediu neutru,
ci o zonă strategică ce poate fi controlată și instrumentalizată în favoarea
hegemoniei.
Din perspectivă istorică,
această abordare nu este nouă. Autorii acestui domeniu observă că valoarea geopolitică a spațiului
a fost evidentă încă de la lansarea satelitului Sputnik 1, când cursa spațială
a devenit o extensie a competiției ideologice și tehnologice dintre SUA și
URSS. Spațiul a fost construit simbolic ca o „lume nouă” de cucerit, iar
tehnologiile spațiale au fost prezentate ca dovadă supremă a superiorității unui
model social și politic.
Astropolitik implică nu doar
o proiecție militară, ci și o proiecție instituțională și tehnologică a
statului. Domeniul aerospațial este
profund dependent de infrastructuri complexe, în care lansatoarele și sistemele
de navigație trebuie să opereze cu o precizie extremă, în condiții instabile și
cu un risc permanent de eșec. Această exigență funcțională alimentează
centralizarea deciziei, controlul asupra informației și excluderea actorilor
non-statali din zonele critice ale programelor spațiale.
În plan intern, utilizarea
sateliților pentru supravegherea populației evidențiază dimensiunea represivă a
tehnologiei spațiale. Sateliții, concepuți inițial ca „multiplicatori de forță”
în teatre de război, devin
instrumente de supraveghere domestică în regimuri autoritare sau
semi-autoritare. „Dacă capacitățile de înaltă tehnologie […] sunt
transferate activităților politicii interne, potențialul de abuz este clar
prezent”. Astropolitik devine astfel un mecanism de control nu doar extern,
ci și intern și se transformă din nou în Realpolitik.
Astropolitik nu este doar o
teorie a competiției în spațiu, ci o expresie a modului în care statele își
proiectează puterea și ambițiile în afara Planetei. Termenul descrie continuități
între formele clasice ale geopoliticii și noile logici ale dominației din
secolul XXI, marcate de tehnologii revoluționare, printre care cel mai recent, inteligența artificială.
Realism sau idealism?
FOTO https://www.astropt.org
Astropolitik presupune o
perspectivă realistă asupra relațiilor de putere în care fiecare actor dorește
să domine cât mai mult teritoriu posibil. Cele
două perspective care se ciocnesc
în acest sens asupra dezvoltării politicii spațiale sunt: competiție/conflict
sau cooperare.
Spațiul
cosmic, ca frontieră finală, declanșează întrebări esențiale despre natura
ordinii internaționale. Principala este dacă aceasta va rămâne o zonă de
competiție hegemonică, poate chiar conflict direct sau se poate transforma
într-un domeniu al cooperării globale? Din perspectiva astropolitik dată de
Dolman, aceste direcții nu sunt excluse reciproc. Dimpotrivă, ele coexistă și
chiar sunt necesare pentru atingerea unui anumit nivel de performanță
tehnologică. Dolman sugerează
că, deși logica Realpolitik rămâne prezentă în competiția spațială, efortul
colosal implicat în cucerirea și colonizarea cosmică ar putea forța cooperarea
internațională. Presiunea financiară poate deveni, astfel, o condiție sistemică
pentru colaborare, nu din solidaritate ideologică, ci din constrângere
structurală. Atât China, cât și SUA colaborează cu alte state din lume pentru
misiunile spațiale. Nevoia de coordonare internațională și de schimb de idei și
tehnologie, permite ca în prezent, cooperarea să fie cea mai înțeleaptă cale.
Acest
tip de „cooperare” este mai probabil în rândul statelor liberal-democratice,
care, potrivit lui Dolman, tind să evite conflictul armat direct și să investească
în proiecte tehnologice complexe ca formă de proiecție a puterii: „Statele
liberal-democratice […] sunt cele mai susceptibile de a întreprinde și de a susține
un program spațial dominant”. Astropolitik, în acest context, nu presupune
exclusiv militarizare, tocmai prin stimularea dezvoltării economice și a
interdependenței tehnologice..
Pe
de altă parte, logica izolării spațiale deschide posibilitatea conflictelor
politice. Spre exemplu: explorarea cosmică este o temă care ar putea împărții
părerile pe glob. Deși există tratate internaționale, precum cel din 1967, care
declară faptul că resursele culese din spațiu ar trebui împărțite între
popoarele lumii, pot apărea conflicte de interese majore. După logica
capitalistă din prezent, se poate pune întrebarea: dacă un stat depune
atâtea eforturi și resurse pentru a ajunge acolo, de ce ar trebui să-și împartă
premiul?
Astfel
de conflicte pot apărea nu numai la nivelul statelor, ci și între elita din
spațiu și cea de pe Pământ. Așa cum indivizii trimiși în Antarctica sunt
educați, specializați și sprijiniți de instituții puternice, la fel și
coloniștii spațiali vor aparține unei elite tehnologice. Dolman anticipează
formarea unei identități separate în rândul acestora, acompaniată de o
percepție de superioritate: „Acești indivizi sacrificați selectiv se vor
considera superiori acelor membri ai societății pe care i-au lăsat în urmă”.
Pe
termen lung, se conturează un scenariu de ruptură instituțională, în care
coloniile îndepărtate dezvoltă forme autonome de guvernare și potențial chiar
ambiții de intervenție politică asupra Pământului. „Societatea este
condiționată să se aștepte la corecții externe”, notează
Dolman, sugerând că legitimitatea ar putea migra spre actorii spațiali.
Distanța, timpul de comunicare și experiențele radical diferite vor alimenta
sentimentul că cetățenii „legați de Pământ […] nu își mai pot reprezenta
în mod adecvat interesele”. Astfel, cooperarea poate degenera într-o nouă
formă de conflict sistemic – nu între state, ci direct între lumi.
Pe
de altă parte, există dovezi că parteneriatele funcționale pot genera rezultate
mutual avantajoase. Russo observă
că pot exista beneficii pentru toți actorii spațiali, atât în termeni
economici, cât și simbolici. Cooperarea în acest sens devine o nevoie de
prestigiu și implicare. Acest lucru poate declanșa anumite sentimente
naționaliste pentru statele care participă la acțiunile spațiale.
Expansiunea cosmică nu se
supune neapărat logicii conflictului sau cooperării, ci unui echilibru
instabil. Astropolitik nu exclude alianțele, dar le încadrează în raporturi de
putere. Dacă spațiul va fi un câmp de solidaritate sau de hegemonie depinde de
echilibrul dintre interesele geopolitice și constrângerile materiale. O lume
unită poate fi eficientă – dar nu e sigur că va rămâne unită.
În scrierile sale, Dolman Everett
încurajează participarea cât mai angrenată a SUA în proiectele spațiale,
deoarece este de acord cu faptul că cine va controla mai repede și mai decisiv
orbita Pământului, va controla orice mișcare politică de pe Terra, în special
pentru faptul că nu este o mișcare pur naționalistă, cât una de securizare a
propriei țări și ideologii în fața unei ridicări a altor puteri, cum vedem
astăzi în cazul Chinei.
În fața unor autori precum
Everett Dolman s-au făcut remarcați și cercetători care abordează o cu totul
altă teorie față de cea a încercării de asigurare a avantajului spațial. Un
astfel de autor este Fraser McDonald, declarat anti-politic în ceea ce privește
problema spațiului, deoarece acesta pune accent pe perspectiva idealistă a domeniului
și spune că înarmarea și competiția spațială sunt acțiuni fără sens,
folosindu-se de argumentul că până în prezent nu avem o singură putere care să
poată prelua cu totul puterea în orbita spațială. Astfel, potrivit acestuia, cooperarea
dintre state este cea mai bună soluție dacă se dorește o dezvoltare a
mijloacelor de practicare a dezvoltării în spațiu. Această perspectivă de
asemenea condamnă
activitățile militare în spațiu, predicând pentru un spațiu ca mijloc de
atingere a scopurilor pașnice și de cooperare. În prezent, sateliții spațiali
sunt folosiți ca materiale de coordonare a armelor și a dispozitivelor în masă.
Trebuie menționat faptul că în 1967 s-a semnat Tratatul Spațial (din
care în prezent fac parte 115 țări) care interzice punerea armelor de
distrugere în masă în spațiu, indiferent de orbită. Cel mai important punct de
cotitură pentru astropolitică de până acum a fost Tratatul ONU de la 1967
privind capacitățile și intențiile marilor puteri din spațiu. Acesta prevede
că: spațiul cosmic este liber și toată lumea are dreptul la explorare, acesta
neputând fi revendicat de niciun stat, armele de distrugere în masă sunt
interzise în spațiu și exploatarea altor corpuri cerești este la comun. Dolman
spune despre acest tratat faptul că a fost făcut ca o strategie politică de
către SUA pentru a stopa expansiunea URSS: „Cooperarea internațională foarte
apreciată care a produs Tratatul pentru spațiul cosmic din 1967 nu a fost
într-adevăr o dovadă a unui nou universalism emergent; mai degrabă, a fost o
reafirmare a realismului Războiului Rece și a rivalității naționale, o manevră
diplomatică inteligentă care a câștigat timp pentru Statele Unite și a oprit
expansiunea sovietică”.
Un alt lucru important de precizat
în ceea ce privesc perspectivele pe care le putem avea cu privire la
geopolitica spațiului sunt elementele de construcție teoretică care formează
știința geopoliticii spațiale. Doboș amintește în
lucrarea sa Astropolitics, Yes That Is Really A Thing, despre distincția dintre
teoriile despre acțiunea geopolitică și cele despre cooperare amintind de James
Clay Moltz și Johnson-Freese. Moltz propune concepte precum: Naționalismul
spațial, determinism tehnologic în spațiu, interacțiunea socială și
instituțiile globale. Fiecare dintre aceste concepte explică activitatea
spațială a marilor actori și mijloacele prin care încearcă să ajungă la acorduri
internaționale. Spre exemplu: determinismul tehnologic poate explica modul în
care diferite tehnologii vor da naștere fie la o exploatare a spațiului – a
unui asteroid sau a materialelor de pe Lună (Helium 3) – fie la scopuri
politice – cine are cei mai avansați sateliți și cele mai bine coordonate
dispozitive în spațiu sau chiar cine ajunge primul pe Lună sau Marte.
În
aceiași notă, Johnson-Freese discută
despre militarizarea zonelor spațiului în concordanță cu dezvoltarea
tehnologică, precum am văzut și la Everett – cei care pot să dezvolte
tehnologiile necesare pentru militarizarea spațiului trebuie să o facă înaintea
adversarilor săi.
(va urma)
Iordache Anania-Andreea este absolventă a
Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.