Colonia uitată a hidrocentralei Porțile de Fier, micul paradis al lui Ceaușescu: „Munceam și 16 ore pe zi pe șantier”

Gura Văii, o mică localitate de la marginea orașului Drobeta Turnu Severin, devenise în anii ’60 un șantier uriaș unde munceau peste 10.000 de români, la marele proiect al Sistemului Porțile de Fier I. Deasupra coloniei, Ceaușescu avea propria casă de oaspeți, cu vedere la noua hidrocentrală.

Satul Gura Văii, locul unde a început povestea celei mai mari hidrocentrale din România, Porțile de Fier I, păstrează istorii tulburătoare despre colosul de pe Dunăre, însă puțini dintre cei care au trăit pe viu începuturile au mai rămas aici.

Grigore Sfetcu (video), unul dintre foștii muncitori la construcția barajului și hidrocentralei Porțile de Fier I, și-a legat întreaga viață de acest loc. Gicu, cum îi spun localnicii, s-a născut și a copilărit în Gura Văii, localitatea unde, la mijlocul anilor ’60, a început construcția Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I.

În anii ’50, satul Gura Văii era o așezare mică de pescari, înșirată pe malul stâng al Dunării, la confluența pârâului Jidoșnița cu fluviul. Deasupra satului, pe o culme a masivului Porțile de Fier, o cruce veche de piatră amintea de sfântul care „patrona” aceste locuri, Petru – un sihastru legendar, despre care localnicii de pe malurile Dunării știau că avea puteri vindecătoare.

Cataractele Dunării, locul care dădea fiori marinarilor

În vale, pe o porțiune de vreo nouă kilometri, la ieșirea din Cazanele Dunării, locul numit Cataractele Dunării amintea de cea mai periculoasă zonă a fluviului. Aici, la Porțile de Fier, navele trebuiau să treacă printr-o zonă îngustă, cu vârtejuri și ape repezi, împânzită de stânci ascuțite, unele ascunse în adâncuri, care le puneau în primejdie.

Romanii au fost primii care, în vremea împăratului Traian, la începutul secolului al doilea, au amenajat aici un canal navigabil de circa 3,5 kilometri, alături de care, pe malul drept al Dunării, au construit un drum suspendat pe bârne, înfipte în stânci.

În anii ’50, peste 2.500 de kilometri din cei 3.000 ai Dunării – de la izvoare până la Marea Neagră – erau navigabili, însă vasele mari, de 600–1.000 de tone, abia puteau trece prin sectorul Cazanelor Dunării  (video) și, mai ales, al cataractelor de la Porțile de Fier.

„În zona Porților de Fier, pe un sector de circa cinci kilometri, lățimea căii de navigație se îngusta la 20 de metri. Doar câte un vapor sau o barjă avea loc să navigheze prin Porțile de Fier. Pe partea românească, o locomotivă cu ecartament îngust era folosită la nevoie pentru a trage vasele și barjele în amonte. Uneori, vasele erau trase cu ajutorul unui remorcher. Dura cam două ore – două ore și jumătate pentru ca un remorcher de 600 de cai putere să tragă o barjă de 80 de tone prin Porțile de Fier”, arăta un raport secret al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA), din 1952.

Curentul natural în această porțiune făcea imposibilă navigația cu remorchere în susul apei, de aceea vasele se trăgeau la edec cu locomotive de la mal și cu remorchere speciale trase pe cablu, arăta inginerul Dorin Pavel, laureat al Premiului de Stat în 1956, cel care a plănuit, încă din anii ’30, Sistemul Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I.

Satele înghițite de Dunăre

Lucrările la barajul Porțile de Fier I, un proiect româno-iugoslav, au început în toamna anului 1964, când România se afla sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar Iugoslavia era condusă de Iosif Broz Tito.

Două șantiere uriașe au fost deschise: unul pe malul sârbesc al Dunării, la Sip, iar celălalt, pe malul românesc, la Gura Văii, localități unite la început printr-un pod provizoriu.

„M-am angajat pe șantier chiar de la început, în 1965, și am lucrat, ca muncitor și apoi ca electrician, până în 2005. Nu i-au angajat pe toți oamenii din zonă. Cine voia să se angajeze și avea poftă de muncă, se angaja. Cei care erau chiulangii și bețivani stăteau pe unde apucau”, își amintește Gicu, unul dintre puținii foști muncitori pe șantierul de pe Dunăre, rămas în Gura Văii.

În scurt timp, soarta micului sat de pe malul Dunării avea să se schimbe radical. Mii de oameni au fost strămutați din zonă, pentru că odată cu creșterea nivelului Dunării au fost inundate mai multe localități: Gura Văii, Orșova, Eșelnița, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tisovița, Plavișevița, dar și insula Ada-Kaleh, dispărută pentru totdeauna sub ape.

„În Gura Văii, toate casele care erau mai jos de vechea cale ferată au fost demolate, pentru că urmau să ajungă sub Dunăre. Pentru localnici au fost construite case pe deal, iar deasupra lor, cea mai frumoasă dintre ele, Casa de oaspeți a lui Ceaușescu, locul unde acesta se odihnea când venea în inspecție la baraj”, își amintește Gicu.

Iar pentru cei veniți din alte părți, peste 10.000 de muncitori și militari folosiți pe șantierul de pe Dunăre, în Gura Văii a fost înființată o colonie muncitorească, formată din mai multe barăci și blocuri, înșirate pe valea îngustă a Jidoșniței și de-a lungul căii ferate care se intersectează cu aceasta, legând Orșova de Drobeta Turnu Severin.

În anii ’60, în timp ce insula Ada Kaleh, locuită de câteva sute de oameni, majoritatea turci, dispărea treptat sub apele Dunării, Insula Golului (sau Insula Banului), din vecinătatea satului Gura Văii și a orașului Drobeta Turnu Severin, trecea prin ample transformări.

Așezarea din mijlocul Dunării, care păstrase până atunci vestigii romane prețioase, a fost transformată într-o insulă-șantier, de unde era extrasă piatră de râu și transportată la Gura Văii cu funicularul. La mal, a fost deschisă o carieră uriașă de piatră, iar uzina de aici folosea materiile prime aduse atât de pe insulă, cât și din carieră, la realizarea betoanelor pentru barajul Porțile de Fier.

Viața pe șantierul de pe Dunăre

În primi patru ani de la începerea lucrărilor de la Porțile de Fier I au fost construite ecluzele, cele două centrale electrice şi trei câmpuri deversoare, timp în care fluviul şi-a continuat cursul pe mijloc. În a doua fază de construcţie, începută în 1968, zona de mijloc a fluviului a fost izolată, pentru a putea fi construite celelalte guri deversoare.

„Pe șantier nu era greu, dar se muncea mult. Programul era iarna de 8 ore, iar vara de 10 ore. Dacă stăteai peste 10 ore, însemna că făceai ore suplimentare, adică se lucra și 12, 14, chiar 16 ore uneori. Pentru acestea primeai bani în plus, care se adunau la lichidare. Așa era pe vremea lui Ceaușescu și a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Erau însă boli profesionale, iar mulți au avut de suferit. Din cauza vibrațiilor și a zgomotului de la turbină îți putea dispărea auzul, îți amorțeau mâinile, sistemul nervos era afectat de inducția magnetică. Eu când am ieșit la pensie, am ieșit sănătos. Dar cu timpul, nu mai găsești oameni perfect sănătoși”, spune Gicu.

În jurul șantierului uriaș de la Porțile de Fier, întreaga zonă a trecut transformări majore. La mijlocul anilor ’60 vechiul oraș Orșova (video) din Mehedinți, locuit la acea vreme de vreo 5.000 de oameni, a fost evacuat.

Cei mai mulți dintre ei au fost strămutați în noul oraș Orșova, construit pe malul Dunării, la circa trei kilometri de vechea vatră a localității, în perioada 1966 – 1971 și la 25 de kilometri de Drobeta Turnu Severin. Tot atunci a fost construit noul portul, gara și șantierul naval Orșpva, o nouă cale ferată și un drum (parte a DN 6 – video) de circa 17 kilometri între cele două orașe.

„Începută în 1965, odată cu construcția noii căi ferate Turnu-Severin–Orșova, șoseaua, lungă de 16,5 kilometri, a străbătut numeroase piscuri și văi, paralele cu Cazanele Dunării, de la Tr. Severin la Orșova.

Șoseaua a cărei panglică de inaugurare a fost tăiată e un drum săpat în stâncă, deasupra Dunării. Pentru acest drum cu două benzi de circulație au fost construite 36 de poduri, viaducte și podețe, două tuneluri și au fost zidiți 7 kilometri de ziduri speciale de sprijin. O premieră în țară o reprezintă construirea celor două tuneluri cu câte două benzi de circulație și a viaductului peste râul Cerna, ridicat prin sistemul consolă”, informa presa vremii, în 1969.

În vara anului 1969 a fost dată în exploatare prima ecluză de la Porțile de Fier, astfel că problemele de navigație întâmpinate de vasele mari pe cel mai dificil sector al Dunării au fost rezolvate. În vara anului următor au fost puse în funcțiune primele generatoare ale hidrocentralei.

Peste 10.000 de oameni au muncit la colosul de pe Dunăre, iar circa 100 dintre ei au murit în accidente de muncă înregistrate în timpul construcţiei barajului şi a amenajării hidro-energetice. Mulți, spune Gicu, au murit în accidentele de pe calea ferată de pe malul Dunării.

Amintiri cu Ceaușescu

Sistemul Porțile de Fier I a fost inaugurat în 15 mai 1972, de foștii președinți Nicolae Ceaușescu și Iosif Broz Tito. Cei doi au urcat apoi la casa de oaspeți de la Gura Văii.

„Ceaușescu a venit de două ori aici, în vizită. O dată s-au făcut niște manevre greșite la ecluză și s-a stricat poarta acesteia. Tocmai atunci a venit el la baraj. Cei de aici au mascat poarta cu o prelată, ca să nu observe. Ceaușescu a dormit de două ori, de când știu eu, la casa de oaspeți. Urca pe acest drum, prin fața locului unde aveam eu grijă de stupii mei, cu mașina decapotabilă, șoferul, el și cu muierea sa. Era armată pe aici, unul lângă altul, la metru. Iar o mulțime de copii au fost aduși aici cu autobuzele, pentru a-l întâmpina. Toți purtau uniformă și cravate de pionier. Era plin aici, ca la paradă”, își amintește localnicul.

După finalizarea lucrărilor la Porțile de Fier I, numeroși muncitori au părăsit localitatea de la marginea orașului Drobeta Turnu Severin. Mulți dintre ei au fost trimiși pe șantierul hidrocentralei Porțile de Fier II.

Lucrările la amenajarea hidroenergetică de pe Insula Ostrovul Mare de pe Dunăre (video), aflată la 50 de kilometri de Drobeta Turnu Severin (județul Mehedinți), au început în 1977, iar cele 16 agregate ale sale au fost puse în funcțiune în perioada 1984–1986. Și aici au muncit peste 10.000 de oameni, însă în prezent, fosta colonie mărginită de barajele Dunării a ajuns un „oraș-fantomă”, în care au mai rămas doar câteva zeci de familii.

Vechile blocuri numite „BZ-uri” ale coloniei sunt acum locuite de oameni care nu mai au legături cu hidrocentrala aflată în vecinătate. Alte clădiri sunt părăsite și degradate.

„Unii dintre cei rămași aici muncesc la Drobeta Turnu Severin, că suntem, practic, un cartier al orașului. Alții pe unde mai apucă, la câteva făbricuțe în apropiere. Sau au locuințe aici, dar lucrează în afara țării și mai vin din când în când. Multe familii de romi au fost mutate aici, dintr-un cartier din Turnu Severin”, spune o localnică.

O viitură puternică din vara anului 1999 a devastat casele multor localnici, a distrus drumul în mai multe porțiuni și stâlpii de electricitate. O parte din drumul vechi nu a mai putut fi reparată, fiind luată cu totul de ape, dar în prezent au loc lucrări la un alt drum din sat.

„Au fost mulți oameni valoroși pe acest șantier și mă bucur că noi chiar am construit ceva și că a rămas ceva în urma noastră. Acum, să fie sănătoși cei care au rămas și să știe să beneficieze de aceste lucruri”, spune Luiza, o fostă angajată a șantierului de la Porțile de Fier I.

Deasupra localității, la capătul drumului care traversează colonia, urcând printre fostele cămine și, mai sus, printre casele celor strămutați de pe vatra veche a satului, tronează, acum pustie, „Casa lui Ceaușescu”.

Accesul în curtea ei este interzis, spune Ion, paznicul care o are în grijă de mai mulți ani, însă din vecinătatea ei se deschide panorama asupra celei mai mari hidrocentrale din România.

Porțile de Fier I, cea mai mare hidrocentrală din România

Hidrocentrala Porțile de Fier I a fost construită în anii ‘60 (video), pe fluviul Dunărea, în urma unui parteneriat dintre România și Iugoslavia și a fost inaugurată în 1972 de președinții Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito.

„Centrala Hidroelectrică de la Porțile de Fier I are după retehnologizare o producție de energie electrică anuală de proiect de 5.241.000 Mwh în anul mediu hidrologic, ceea ce reprezintă circa 10 la sută din producția la nivel național”, arăta Hidroelectrica.

Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a fost cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor cauzate de fluviul Dunărea. Lacul său de acumulare se întinde pe aproape 100 de kilometri în zona Defileului Dunării, de la intrarea fluviului în România.