Să fii stewardesă în perioada comunistă însemna mai mult decât un loc de muncă. Pe lângă statutul oferit de această profesie, însoțitoarele de zbor aveau posibilitatea de a vedea lumea într-o perioadă în care majoritatea românilor nu puteau călători în străinătate. Puteau să se plimbe pe Broadway, să viziteze piramidele, să ajungă în Singapore sau să susțină Steaua la Sevilla, experiențe aproape imposibil de imaginat pentru oamenii obișnuiți.
Una dintre femeile care au trăit această lume a fost Geta Popescu, angajată a companiei TAROM începând din anul 1973. Avea doar 21 de ani când a devenit însoțitoare de zbor, după ce lucrase ca secretară la Școala de Aviație de la Băneasa.
Constantin Baltă, directorul școlii, a anunțat-o că urma să fie organizat un examen pentru stewardese. A învățat limbi străine, geografie și istorie, a promovat examenul și, după finalizarea cursurilor, s-a angajat la TAROM, potrivit adevărul.ro.
Primele zboruri, la bordul avionului IL-14
Ucenicia și-a făcut-o la bordul unui avion IL-14, care putea transporta 25 de pasageri și avea o singură stewardesă.
„Era un avion cu 25 de pasageri și o singură stewardesă. În față era cabina piloților și imediat în spatele cabinei era o strapontină rabatabilă pe care stătea stewardesa și în cealaltă parte erau containerele cu cafea și băuturi răcoritoare la sticlă. Îmi aduc aminte că sub banca stewardesei era o clapetă care, în timpul zborului – cum avionul nu era presurizat și zbura la înălțime mică – se mișca de la aerul care o împingea. La început am fost speriată, dar cu timpul m-am obișnuit“, povestește Geta Popescu pentru „Weekend Adevărul“.
Timp de aproape un an, a zburat doar pe curse interne, către Iași, Cluj, Constanța, Tulcea și Oradea. Ulterior, a trecut pe avioanele IL-18, BAC și Airbus.
Funcționarii de partid, principalii pasageri
În anii ’70, cei care călătoreau cu avionul pe rutele interne erau în special funcționari ai instituțiilor statului, specialiști din diferite domenii și membri ai structurilor de partid. Oamenii de rând nu își permiteau astfel de călătorii.
„Lucrau pe la gospodăria de partid și mergeau dintr-o parte în alta a țării, întrucât oamenii de rând nu aveau bani. În general, erau din ramificația partidului. Mai erau specialiști din anumite domenii, dar și ei erau tot membri de partid. Nu erau oamenii muncii“, spune ea.
Uneori, la bord se aflau și sportivi care participau la competiții organizate în alte orașe, cursele fiind închiriate special pentru aceștia.
În timpul zborului, pasagerii citeau și puteau cumpăra cafea, Cico sau napolitane. Produsele nu erau incluse în prețul biletului.
„Pe atunci, serviciul de catering nu exista sau, mai bine zis, se numea «jos, la magazie». Acolo, de la magazie, însoțitorul de zbor semna un bon de comandă și primea apă, Cico, Nescafe la cutie, plicuri de zahăr corespunzătoare numărului de porții de Nescafe din cutii. Magazia era sub nivelul aerogării, însă accesul nu se făcea prin aeroport, ci pe o rampă, care iarna devenea patinoar“, își amintea ea.
Cum arătau cursele externe
După ce a acumulat experiență pe cursele interne, Geta Popescu a început să zboare și în afara țării.
„La cursele externe, aveam în general delegațiile care mergeau în străinătate pentru a rezolva afacerile țării noastre cu alte țări, dar și mulți străini, iar dacă erau unii în vacanțe erau sub acoperire“.
Pe zborurile scurte, spre Sofia sau Budapesta, pasagerii primeau băuturi răcoritoare și un sandvici. Pe cursele mai lungi, mâncarea era încălzită în cuptoarele aflate la bord.
„Serveam mâncarea și băutura cu cărucioarele de data aceasta, băutura la alegere și vin și cam atât. Serviciul dura mult și acoperea mai mult de un sfert din cursă, dar trebuia să fii prezent tot timpul în mijlocul lor, iar pasagerii să te vadă“.
Potrivit fostei însoțitoare de zbor, pasagerii erau liniștiți, își ocupau locurile fără să provoace conflicte și nu aveau pretenții excesive.
Pe cursele dintre statele socialiste călătoreau și turiști, însă zborurile către Occident erau rezervate, în general, persoanelor aflate în interes de serviciu, angajaților ministerelor, militarilor, sportivilor sau celor care participau la schimburi de experiență.
„Erau oameni potoliți, care nu deranjau cu nimic. Stăteau cam un an acolo la muncă, dar erau foarte modești. Cei care mergeau în țările socialiste erau mai simpluți, iar cei care mergeau în țările capitaliste aveau o eleganță și o distincție anume“, își aduce aminte angajata TAROM a acelor ani.
Un deportat încătușat, debarcat înainte de plecare
În anii ’80, echipajul unui avion a fost informat că pe ultimele rânduri urma să fie transportat un deportat încătușat, escortat de doi polițiști. Bărbatul trebuia să ajungă în Germania, unde era condamnat la închisoare.
„După ce s-a terminat îmbarcarea pasagerilor doar pe scara din față, pe intrarea din spate, acea scară din coada avionului, au sosit cei doi polițiști cu încătușatul care lovea cu picioarele în fotolii și se zbătea așa încât le-a fost greu polițiștilor să-l așeze pe scaunul lui și să-i cupleze centura. Odată așezat, se comporta ca un animal prins într-o capcană. Le-am spus agenților de sol, care l-au adus la avion, să aștepte până-i comunic comandantului situația. I-am spus comandantului că, în opinia mea, dacă și în timpul zborului se va purta la fel ca la îmbarcare, vom avea mari probleme, iar ceilalți pasageri nu se vor simți confortabil. Atunci, comandantul a decis să-l debarcăm“, povestește ea cum a scăpat de un zbor care ar fi putut să fie foarte neplăcut.
Trei zile blocată la Sibiu pentru un brad de Crăciun
Una dintre amintirile sale din primii ani de activitate este legată de o călătorie la Sibiu, unde a mers special pentru a cumpăra un brad de Crăciun.
„Zburam deja pe IL-18 când am profitat de o ocazie ca să merg la Sibiu să cumpăr un brad frumos, căci la București se vindeau doar copaci mici și urâți. Toți ziceau «Brazi de Crăciun la Sibiu» și în decembrie am făcut o cerere că vreau să plec la Sibiu în afara echipajului ca să-mi iau și eu brad. Asta însemna să fii pe planul de zbor, dar să nu faci parte din echipaj. Am ajuns la Sibiu, am ales un brad frumos, atât eu, cât și restul echipajului, și i-am aliniat frumos, în cala avionului. Dar, când să decolăm, am fost anunțați că din cauza vremii nefavorabile s-a închis Aeroportul Băneasa. Am zis că mergem spre Otopeni, dar s-a închis și acest aeroport. Am rămas trei zile la Sibiu. Era vai de capul meu, că următoarele zile aveam curse. Pentru ceilalți nu era o problemă, că ei erau în timpul serviciului, dar eu am pierdut două zboruri și trebuia să le justific. Am sunat și le-am spus că sunt la Sibiu și nu am cum să ajung. Când am venit acasă, am ajuns tot pe ceață, dar am reușit să aterizăm“, retrăiește ea aventura cu bradul.
În ciuda problemelor întâmpinate, spune că efortul a meritat, întrucât familia sa a avut în acel an cel mai frumos brad de Crăciun.
Martoră la triumful Stelei de la Sevilla
Meseria i-a oferit ocazia de a fi prezentă la unul dintre cele mai importante momente din istoria sportului românesc: finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, câștigată de Steaua București în fața Barcelonei.
Geta Popescu era susținătoare a echipei Steaua și fusese colegă de școală cu Puiu Iordănescu.
„Mergeam la toate meciurile cu familia, eram de-ai echipei într-un fel. Evident, am făcut parte din echipajul care a dus echipa la acest meci. Cu mine era o prietenă, care era dinamovistă, dar a zis: «Hmm, ocazia asta nu pot s-o ratez, mergem»“.
În avion se afla și Valentin Ceaușescu.
„Pe timpul zborului au fost destul de cuminței, pentru că meciul era destul de important și greutatea parcă le apăsa pe umeri. Eu eram cea care mai însuflețea atmosfera. Cursa a fost lungă, de 3 ore și 40 de minute“, povestește Geta Popescu.
În ziua finalei, membrii echipajului priveau de la fereastra hotelului suporterii Barcelonei care se îndreptau spre stadion.
„În ziua meciului, pe la amiază, priveam de la fereastra hotelului cum treceau valuri, valuri de suporteri, suporteri eleganți care purtau la gât fularele Barcelonei. Atunci, noi am început să strigăm «Steaua, Steaua!». Drept răspuns, ei ne-au copleșit cu imnul Barcelonei“.
La stadion, membrii echipajului au stat alături de stafful echipei și de soțiile fotbaliștilor.
„Stadionul era grandios. Nu mai văzusem așa ceva. Ca să nu mai spun că alături de noi, pe stadion, era însuși Regele Spaniei, Juan Carlos de Bourbon. Dar nu știam că va fi o zi istorică. Îmi amintesc că, deși luasem împreună cu prietena mea, Nasty, câte un «relaxant» înainte de meci, la loviturile de la 11 metri nu am rezistat să mă uit. M-am întors cu spatele la teren. Auzeam și înțelegeam ce se întâmplă pe teren din uralele stadionului când ai lor nu înscriau, și din uralele alor noștri, echipaj, soțiile fotbaliștilor și tatăl lui Gabi Balint când ai noștri înscriau“, rememorează ziua istorică.
La final, s-a întors spre teren și a surprins bucuria lui Helmuth Duckadam, iar „imaginea aceea nu o voi uita niciodată“.
La întoarcerea în România, jucătorii au băut șampanie din cupă. Din avion, membrii echipajului vedeau făcliile aprinse de suporterii care îi așteptau în apropierea aeroportului.
„Nu mai văzusem așa ceva în viața mea“, rememorează fosta însoțitoare de zbor.
New Yorkul i-a schimbat perspectiva asupra vieții
Primele zboruri transatlantice ale TAROM au început în anul 1974, spre New York și Chicago. Ulterior, pe harta companiei au apărut și destinații precum Singapore și Montreal.
Românii care călătoreau peste Ocean erau în special cei plecați în delegații sau cei care obțineau aprobări pentru reîntregirea familiei.
„aceeași categorie de oameni pe care îi aveam la început pe cursele interne i-am avut apoi la cursele externe“.
Echipajele rămâneau mai multe zile în orașele aflate la distanțe mari, deoarece nu puteau efectua două zboruri de 11 sau 12 ore unul după altul.
„În fiecare oraș în care am avut curse rămâneam un timp, pentru că nu se puteau face două traversări sau două curse lungi de 11-12 ore una după alta. Și atunci aveam schimb de echipaje: noi duceam avionul și celălalt echipaj îl aducea acasă. Se făcea un lanț între curse“.
Dintre toate orașele vizitate, New Yorkul a impresionat-o cel mai mult.
„Stăteam câte o săptămână la New York și în acest timp am vizitat tot ce se putea vizita. Am și observat cum e lumea, cum se poartă, cum se îmbracă pe stradă. După ceva timp am început să ne ducem și pe la spectacole, dar nu de la început, că nu ne puteam permite“.
Își amintește și imaginea americanilor care mergeau dimineața la serviciu pe Broadway.
„Când ajungeam noi pe Broadway, în jurul orei 8.00, îi prindeam pe americani când plecau spre muncă. Ieșeau de la metrou și îi admiram cum se duc la serviciu. Toată lumea era elegantă, în sensul de ținută office. Femeile aveau gentuțe și agățate de ele aveau o pereche de pantofi de birou pentru că până acolo veneau cu adidași. Când am văzut noi în anii ’74-’75 chestia asta, vă dați seama că a fost un șoc. Tot ce-am văzut atunci ne-a format pe fiecare dintre noi. Mie, New Yorkul mi-a deschis o altă perspectivă de viață, de comportament, de ținută. Am înțeles ce înseamnă aerul occidental, pe care cred că lumea și-l dorea, dar nu știa pentru că nu avea acces să vadă cum e pe acolo“.
„Noi știam lumea de pe harta pusă pe tabla neagră“
La început, membrii echipajelor nu știau ce obiective să viziteze în orașele străine. Informațiile circulau de la un echipaj la altul, iar pliantele din hoteluri reprezentau una dintre puținele surse de orientare.
„Noi știam lumea de pe harta pusă pe tabla neagră. Ajungând acolo, habar n-aveam ce să vizităm, dar încet-încet, transmiteam de la un echipaj la altul: «Am fost acolo, am vizitat asta…». Apoi mai aveam pliantele la hotel și ne mai orientam cu ajutorul lor. Fiecare a luat din această oportunitate cât a putut și fiecare s-a educat cât a putut. Era copleșitor când ajungeam într-un oraș, fie el și din blocul socialist. Veneam dintr-o țară cum era România unde oamenii nici nu trăiau bine, dar nu aveau nici aspirații, pentru că nu știau cum e în altă parte de lume. Când am văzut atâta bunăstare și atâta luminozitate, ne-am dat seama ce oportunitate aveam și am decis să luăm cât mai mult din această bucurie. Habar n-aveam că vreodată se va schimba la noi ceva și am încercat să aducem un pic de bine și de bucurie și acasă“, retrăiește ea acea perioadă ca dintr-un vis.
Dulciuri și haine aduse din Occident
Însoțitoarele de zbor își păstrau salariile pentru cheltuielile din țară și foloseau diurnele pentru a cumpăra dulciuri, produse alimentare și haine pentru familie.
Pentru zborurile mai scurte de șase ore, diurna era de 3,60 dolari. Pentru cursele cu o durată cuprinsă între șapte și 12 ore, aceasta ajungea la 7,20 dolari, iar pentru zborurile mai lungi primeau 12 dolari.
„Noi nu cheltuiam aceste diurne la fiecare zbor pentru că nu aveam pe ce să dăm banii. Îi strângeam și îi cheltuiam când mergeam în America și în Singapore și ne cumpăram haine pentru noi și pentru familie. Erau lucruri ieftine, dar era cu totul altceva decât ce găseam în România. La grădiniță, îmi amintesc, educatoarea i-a ridicat rochița fetiței să vadă eticheta, de unde e. La New York mergeam și băteam toate magazinele pentru oamenii de rând. unde erau prețurile accesibile. Cumpăram haine și veneam cu ele la hotel. În ziua următoare, mergeam în alte magazine, și dacă vedeam ceva mai ieftin mergeam și le returnam pe primele – te duceai și le dădeai înapoi. Puteai duce înapoi produsul și luai banii. Noi testam piața“, povestește Geta Popescu.
Unul dintre regretele sale este că are puține fotografii din perioada în care a lucrat la TAROM. Aparatele foto erau greu accesibile, iar prioritățile erau altele.
„Nu m-am gândit, nu mi se părea necesar. Prioritățile noastre erau altele la acea vreme: să avem de mâncare și haine. Singurii care aveau aparate erau securiștii. Ei făceau câte o poză, dar nu toate ajungeau la noi“, mai dezvăluie fosta însoțitoare de zbor.
Echipajele erau supravegheate de Securitate
Deși iubea Occidentul, Geta Popescu spune că nu s-a gândit niciodată să emigreze.
„Nu m-am gândit niciodată să emigrez. Ce-aș fi putut eu să fac în străinătate? Să fii stewardesă în România la acea vreme era o meserie văzută bine. Ce job aș fi putut să găsesc în afară? Puteam cel mult să ajung femeie de serviciu pe la un hotel. Pe de altă parte, cei rămași acasă urmau să tragă ponoasele, că așa s-ar fi întâmplat, și stricam viitorul copilului“, explică ea.
În orașele străine, echipajele erau însoțite de câte un reprezentant al Securității. Acesta rămânea în afara magazinelor și îi aștepta pe membrii echipajului.
„Erau bine antrenați ca să ne suporte pe noi. Eram într-o relație amicală și nu am avut niciodată probleme cu ei. Băieții se purtau frumos, erau civilizați“.
Securistului care însoțea echipajul i se spunea „șoim“.
„Aveau probabil rapoartele lor pe orice cursă, și probabil eram trecuți și noi acolo dacă ne vedeau vorbind mai mult cu un pasager străin, dar între noi erau relații bune, colegiale. Făceau parte din peisaj și nu ne deranjau cu nimic“.
Pedepsită pentru o carte în limba engleză
În anul 1987, Geta Popescu a fost sancționată după ce și-a cumpărat cartea „Windmills of the Gods“ („Morile de vânt ale zeilor“), scrisă de autorul american Sydney Sheldon.
A lăsat volumul pe noptiera camerei de hotel, alături de alte cărți.
„Urma să o citesc cândva. Sincer, acel cândva nu a mai venit niciodată. Am și acum cartea în bibliotecă, în ambele limbi, dar cartea aia, pentru o perioadă, mi-a produs teamă, panică, suferință, deznădejde…“, retrăiește ea groaza prin care a trecut.
La întoarcerea în țară, a fost oprită la vamă și condusă în biroul Securității.
„Am ajuns la ofițerul vamal. Vama se făcea într-o mică încăpere cu geamuri, între salonul de sosiri și holul spre birourile noastre. Imediat ce mi-am deschis bagajul, în încăperea dintre geamuri a intrat ofițerul de la Securitate. Am simțit că mă lasă picioarele, că amețesc la gândul că-mi vor confisca ce cumpărasem. M-au «invitat» cu tot cu bagaj în biroul Securității unde mă aștepta chiar șeful Securității“, retrăiește ea acele clipe.
A fost întrebată cine citise primele pagini ale cărții. Și-a amintit că radiotelegrafistul îi ceruse volumul în timpul zborului.
Nu a aflat niciodată cine a denunțat-o, însă pentru o perioadă a fost oprită de la zboruri și apoi trimisă doar pe curse interne. Pedeapsa s-a încheiat odată cu Revoluția din decembrie 1989.
Tragediile care au marcat istoria TAROM
Geta Popescu spune că nu a avut niciodată parte de incidente grave în timpul propriilor zboruri. A trăit însă drama unor colegi care au murit în accidente aviatice.
În anul 1974, un avion IL-18 închiriat pentru transportarea pelerinilor la Mecca a dispărut în timpul unui zbor de întoarcere de la Jeddah spre Cairo. Ulterior, un alt avion a fost trimis pentru a-i aduce acasă pe pasageri, iar Geta Popescu a făcut parte din echipaj.
„De la Cairo la Jeddah nu aveam pasageri, iar noi, în naivitatea noastră, priveam prin hublou, spre aterizare, întinderea de apă care ascundea avionul nostru și sufletele colegilor noștri. Urma să îi întoarcem de la ritualul lor de rugăciuni pe pasagerii pe care cei dinaintea noastră îi duseseră acolo. Survolam Sharm el Sheikh și Hurghada, despre care nu știam nimic, nu reprezentau pentru noi decât puncte de survol. Cine și-ar fi putut imagina atunci că ele vor deveni destinații turistice de top… Eu multă vreme am rămas cu imaginea unui Egipt nedezvoltat, pe care doar piramidele îl făceau atractiv“, spune ea cu gândul la trecut.
În decembrie 1974, un avion AN-24 s-a prăbușit în munți, în apropiere de Sibiu. Toți membrii echipajului și pasagerii și-au pierdut viața. Două dintre colegele sale, Mihaela Pârjol și Angelica Sârbu, se aflau la primele curse.
O altă tragedie a avut loc în decembrie 1989, când avionul YR-BMJ, care zbura spre Belgrad, s-a prăbușit la Vișina, în județul Dâmbovița. La bord se aflau șase membri ai echipajului și fotoreporterul britanic Ian Parry, care transporta casete filmate în timpul Revoluției.
La întoarcere, aeronava trebuia să aducă sânge pentru răniții din România. Expertiza tehnică a indicat că avionul ar fi fost lovit de un proiectil tras de un tun antiaerian.
„Nu mai era orașul de care mă îndrăgostisem“
Geta Popescu s-a pensionat în anul 2000. Fiica sa i-a urmat exemplul și a devenit, la rândul ei, stewardesă.
Fosta însoțitoare de zbor consideră că serviciile companiilor aeriene s-au schimbat radical.
„Acum se merge pe capacitate maximă de avion și mai puțin pe cheltuieli și pe servicii. Acum abia dacă îți dau un pahar cu apă“, spune ea cu regret.
De fiecare dată când călătorește cu avionul, își amintește de perioada în care purta uniforma TAROM, pantofi cu toc, tocă și eșarfă. Uneori le vizitează pe stewardese în bucătăria avionului și retrăiește alături de ele momentele tinereții.
A revenit de două ori la New York, sperând să redescopere orașul care o impresionase în anii ’70. Într-una dintre vacanțe s-a cazat împreună cu soțul său, fost pilot de linie, chiar la hotelul Edison, unde locuiau odinioară echipajele TAROM.
Experiența a dezamăgit-o.
„De data asta mi s-a părut totul atât de mic… Hotelul era renovat la exterior, dar barul și camerele erau cam ponosite, cum le știam de pe vremuri. Acum vreo cinci ani i-am zis soțului meu în taxi: «Nu știu de ce am sentimentul că n-o să mai venim la New York!». Nu mai era orașul de care mă îndrăgostisem eu. Sigur, era mai spectaculos, am văzut un milion de clădiri noi care-ți luau ochii, dar nu mai era orașul cu aerul lui din filme, eu pe acela l-am prins“.
