Acum 87 de ani, pe 16 aprilie 1938, regele Carol al II lea și camarila sa încercau decapitarea Mișcării Legionare. Liderul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu mai mulți „locotenenți” au fost arestați și condamnați la închisoare.
Funerariile lui Corneliu Zelea Codreanu FOTO arhivă
În noaptea dinspre 16 aprilie către 17 aprilie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării ultranațioanaliste „Legiunea Arhanghelului Mihail”, a fost „săltat” de polițiști alături de alți 44 de lideri legionari. Momentul a fost bine ales de autorități. Era cu o zi înainte de Florii și toată lumea era acasă, în sânul familiei. La doar două zile de la arestare s-a dat și sentința, pe repede înainte. Codreanu a fost condamnat, pe 19 aprilie 1938, la șase luni de închisoare pentru ultraj. În aceeași zi, liderului Mișcării Legionare i-a mai fost deschis un dosar, așa cum avea să mărturisească Armand Călinescu, ministrul de Interne de la aceea dată. „A trebuit să fac eu într-o noapte rechizitorul”, spune acesta. Codreanu era acuzat de „atentat contra siguranței publice”. Liderul legionar nu avea să mai iasă viu din pușcărie. Totul făcea parte dintr-un plan bine pus la punct de regele Carol al II-lea pentru decapitarea și distrugerea Mișcării Legionare.
Succesul la alegeri și gândul rău pus Elenei Lupescu au semnat sentința liderilor legionari
Mișcarea Legionară, o grupare ultranaționalistă de extremă dreapta, prindea tot mai mult teren în anii ’30, mai ales pe fondul crizei economice. Carismaticul lider al „Legiunii Arhanghelului Mihail”, Corneliu Zelea Codreanu reușise să înregimenteze studenți, intelectuali, țărani, preoți și începea să fie privit cu simpatie de tot mai mulți români. Totul a culminat cu alegerile parlamentare din decembrie 1937, atunci când partidul „Totul pentru Țară”, aripa politică a Legiunii, a devenit cea de-a treia putere politică la nivel național. În acest context, camarila regelui Carol al II-lea, cel care visa la instaurarea unei dictaturi personale, a devenit îngrijorată de ascensiunea Mișcării Legionare. „Propulsată astfel cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II-lea şi camarila sa condusă de Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
Carol al II lea avea ceva personal cu „gardiștii”. În primul rând fiindcă o parte dintre ei aveau apucături teroriste, exemple fiind asasinatele îndreptate împotriva lui IG Duca și Mihail Stelescu, și o amenințaseră inclusiv pe concubina regală, Elena Lupescu. Este cunoscut cazul legionarului Sterie Ciumeti, care la o întrunire a gardiștilor a cerut asasinarea Elenei Lupescu. Agenții infiltrați ai Siguranței au raportat. Ciumeti a fost ucis la scurt timp. Se presupune că oamenii lui Gavrilă Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, l-ar fi ucis la ordinul lui Carol al II-lea.
„Ştii d-ta pentru ce a fost ucis, fără judecată, Ciumeti în ianuarie 1934? Fiindcă într-o consfătuire a gardiştilor, în care s-a discutat executarea lui Duca, a cerut pe lângă capul lui Duca şi pe al d-nei Lupescu. Atât a fost de ajuns pentru ca dl Gavrilă Marinescu să pună pe Panova şi pe Călătorescu să-l cureţe. Şi crezi d-ta că aceste două lichele ar fi săvârşit acest omor dacă n-ar fi ştiut că din treaptă în treaptă sunt acoperiţi până sus?”, preciza Ion Antonescu în 1937, la o întâlnire cu Constantin Argetoianu.
Nu în ultimul rând, Carol al II-lea realizase că România risca să intre în sfera de influență a Germaniei Naziste, atât din punct de vedere economic, dar și militar. Cel mai bine s-a convins de lucrul acesta după turneul european făcut în toamna anului 1938, când a constatat că nu se va bucura de susținerea și garanția Marii Britanii și a Franței. În acest context s-a temut că Hitler, deși nu iubea misticismul legionarilor, mai degrabă s-ar fi înțeles cu Zelea Codreanu, iar el, Carol al II-lea, ar fi riscat fie să cadă în plan secund, fie să ajungă detronat.
„Dacă orientarea franco-engleza urmărită fidel de toate partidele aduse la guvernare şi de factorii de decizie de la Palat părea depăşită de resurecţia germană manifestată în cadrul relaţiilor internaţionale europene de la jumătatea deceniului IV, reorientarea spre Berlin şi Roma era indicată ca variantă paratrăsnet împotriva pretenţiilor teritoriale ungare, bulgare, şi sovietice de către tot mai mulţi oameni politici ai vremii printre care enumerăm pe G.H. Brătianu,Octavian Goga şi nu în ultimul rând Corneliu Codreanu. Dar poate că această opţiune de politică externă cât şi succesul electoral din decembrie 1937 au grăbit lichidarea politică şi chiar fizică a Mişcării Legionare şi a liderului său”, preciza Corneliu Ciucani în „Dreapta politica romaneasca. Politica si ideologie: 1919-1941”.
Iorga, momeala perfectă
Dacă după turneul din toamna lui 1938, Carol al II-lea a fost convins că Zelea Codreanu trebuia eliminat, planul de compromitere și scoatere din joc a Mișcării Legionare începuse încă după succesul fulminant al gardiștilor la alegerile din 1937. Schema a fost pusă la punct de regele Carol al II-lea, cu largul concurs al prefectului Poliției Capitalei, Gavrilă Marinescu, dar și al Ministrului de Interne, Armand Călinescu.
„În tabăra puterii de stat, Armand Călinescu, Victor Iamandi, Gavrilă Marinescu, Mihail Moruzov şi Niky Ştefănescu concepeau progresia în trei etape”, preciza doctorul Șerban Milcoveanu. Represaliile împotriva legionarilor nu putea fi fățișe, Carol al II-lea se temea de o reacție a Germaniei Naziste, dar și de tulburări sociale, așa că a preferat să creeze cadrul perfect pentru a compromite și decapita conducerea Legiunii. În acest scop l-a folosit pe Nicolae Iorga, un academician desăvârșit, supus regelui Carol al II-lea.
Iorga scria articole acide contra Mișcării Legionare în revista „Neamul Românesc”. Era încurajat și de Carol al II-lea, care spera la o reacție dură din partea lui Codreanu. Inevitabilul s-a produs. În urma unui articol critic publicat de Iorga privind inițiativa lui Codreanu de a deschide magazine și piețe legionare, liderul legionar a trimis o scrisoare pe adresa redacției revistei „Neamul Românesc”.
„Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig: Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte. Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.)”, se arată în scrisoarea trimisă de Codreanu. Era exact ceea ce-și dorea Carol al II-lea. Sfătuit de Armand Călinescu, Iorga, numit între timp și consilier regal, îl dă în judecată pe Codreanu pentru ultraj. Liderul legionar căzuse în cursă, iar prima parte a planului, aceea de a-l „agăța” pe Codreanu cu ceva, reușise.
Descinderile din ajunul Floriilor
Reclamației lui Iorga privind ultrajul i s-a adăugat și „amenințarea”. În acest context, Tribunalul Militar al Corpului II Armată a emis, pe 29 martie 1938, ordinul de urmărire pentru Corneliu Zelea Codreanu. Profitând de situație, pe lângă Codreanu, aveau să mai fie arestați încă 44 de lideri legionari, șefi de cuiburi, în special. Descinderile au fost hotărâte pentru noaptea de dinaintea Floriilor, adică sâmbăta de 16 spre 17 aprilie 1938. Legionarii au fost luați pe nepregătite și duși în arest. După 48 de ore au fost prezentați instanței de judecată și condamnați. Codreanu, la șase luni de închisoare pentru ultraj și amenințare. În aceeași zi, se hotărăște al doilea proces intentat lui Codreanu, cel de „trădare”.
Ordonanța de trimitere în judecată pentru trădare a fost emisă pe 16 mai 1938. Au fost trei capete de acuzare: trădare privind deținerea și reproducerea de acte privind siguranța statului, uneltire contra ordinii sociale și răzvrătire. Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică. „Primul, pentru „ultraj”, intentat la sugestia lui Armand Călinescu de Nicolae Iorga, în aprilie 1938, iar cel de-al doilea pentru „trădare”, al ordinul aceluiaşi sanguinar Ministru de Interne (care, depăşindu-şi atribuţiile, a redactat personal actul de punere sub acuzare şi în plus, a stabilit personal pedepsele – 6 luni închisoare corecţională şi respectiv 10 ani de muncă silnică), în mai acelaşi an”, scria Radu Dan Vlad, în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
Intervenția Germaniei Naziste a pecetluit soarta lui Codreanu
Închis pentru 10 ani, alături de majoritatea principalilor șefi de cuiburi, Codreanu era scos din viața publică iar Mișcarea Legionară lăsată fără conducere. Cel puțin așa credeau Carol al II-lea și oamenii săi de încredere. A venit însă momentul în care au realizat că liderul Mișcării Legionare riscă să le scape din mână și, mai mult decât atât, să devină principala forță politică în țară. Aflând de condamnarea lui Codreanu, reprezentanții Germaniei Naziste au început să facă presiuni la București pentru rejudecarea procesului. „Asta înseamnă că va trebuie să rejudecăm procesul lui Codreanu să-l punem în libertate şi cu popularitatea lui, în două-trei luni ajunge la guvernare”, preciza Armand Călinescu.
După ce s-a convins și Carol al II-lea că nu se poate baza pe Anglia și Franța, imediat la întoarcerea în țară din turneul european, regele a comandat uciderea lui Codreanu. „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: Numai Codreanu, Maniu – nu”, își amintea Armand Călinescu despre întâlnirea cu Gavrilă Marinescu din seara zilei de 28 noiembrie 1938. „În aceeași zi, Carol al II-lea a dat undă verde pentru asasinarea lui Codreanu. La 28 noiembrie, Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29-30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”, arăta M Sturdza în „România şi sfârşitul Europei. Amintiri”.
