Profesorul și fostul ministru Alexandru Athanasiu critică derapajele din viața publică: „Demnitatea” folosită ca slogan, promisiuni nerealizabile transformate în instrument electoral și incapacitatea de a-ți asuma retragerea din funcție.
Termen folosit abuziv în discursul electoral, „demnitatea” ar trebui să însemne, spune Alexandru Athanasiu, două lucruri simple: Să recunoști greșeala și să știi când să pleci.
El amintește că în 1999 s-a retras „discret”, fără gesturi „gongorice”: „Normalitatea nu trebuie să-și ceară recunoaștere”.
Iată dialogul dintre Alexandru Athanasiu și Ionuț Vulpescu la podcastul Avangarda:
Abuz de demnitate și lipsă de responsabilitate: peisajul uman politic în involuție, în radiografia lui Alexandru Athanasiu
I.V.: Credeți că e o involuție? Ați fost și în Parlamentul anilor ’90. Ați fost și în anii 2000.
A.A.: Da. Privind, făcând așa, o paralelă, din ce în ce mai mare, pe niște axe motivaționale pe care le voi concretiza. Unu, de ce zic că e o părere, sigur că e părerea mea. Nu trebuie să întăresc lucrurile astea și poate fi din start în totalitate falsă. Deci eu nu mă enervez, dacă cineva îmi spune că e o greșeală. Dar așa simt. Prima axă motivațională; ce înseamnă un politician bun? Un politician bun înseamnă tot ce am spus înainte, deci măsurarea cu acuratețe a obiectivelor pe care ți le propui, a mijloacelor de realizare și evaluarea rezultatelor pe care le poți obține din acele demersuri. Doi, înseamnă, ați zice dumneavoastră, curaj, și ați folosit termenul de curaj.
Eu sunt mai puțin pretențios în legătură cu această, să zic, calitate, sau mai puțin exigent, pentru că după mine curajul este al acelor din linia întâi într-un război. Curaj este să salvezi de la moarte pe cineva expunându-ți și riscându-ți, expunându-ți sănătatea și riscându-ți viața. Adică eu definesc curajul orice acțiune care dă la o parte instinctul de autoconservare. E o definiție probabil reductivă vulgară, pot fi criticat, dar așa simt eu. Deci în momentul în care tu pui între paranteze sau suspenzi, în schepsis, vorba lui Descartes, judecata cu privire… Dar ce mi se întâmplă? Păi dacă mor eu? Dacă mi se întâmplă mie ceva rău, prin ceea ce fac pentru a salva pe cineva de la rău? Eh, dacă eu nu pun această întrebare și acționez, atunci sunt curajos! Deci eu aș spune că este vorba de responsabilitate.
Ce înseamnă după mine responsabilitatea? Ca jurist folosesc acest termen, acest concept, în mod aproape uzual. N-am zis cotidian. Dar uzual, îl folosesc. Responsabilitatea înseamnă să știi de la început care este procentul – nu folosesc un termen probabil greșit – care este măsura în care ce vei face poate să se realizeze. Adică să nu vinzi cai verzi pe pereți, dintr-un interes josnic de a-ți obține tu niște voturi care să te pună într-o poziție, care să-ți folosească exclusiv. Deci politicienii care lucrează prin promisiuni care e clar că sunt nerealizabile, dar care pot fi în imaginarul colectiv realizabile și concretizate printr-un vot în favoarea acelei persoane ca exponent al acelor promisiuni. Este un lucru josnic. Asta e unu. Doi, cred că demnitatea de care ne vorbește Kant, în Critica moravurilor, în celebra carte, demnitatea de care vorbește CEDO, deci și documente juridice vorbesc de demnitate și nu numai, demnitatea este un cuvânt care a ajuns aproape un numitor comun al discursurilor de piață publică – să fim cu demnitate – și am avut și în campania asta electorală…
Deci demnitatea a ajuns zgârciul care leagă, să zic, articulațiile discursului politic. Deci e bun peste tot. E un panaceu. Nu chiar universal cum unii…în fine, cu o gramatică șubredă, alătură universal panaceului. Dar ce vreau să spun? Că în această materie, demnitatea înseamnă pe scurt de a ști că ai greșit și de a recunoaște greșeala. Doi, de a îți da seama că nu mai poți să faci nimic și să te retragi din funcție. Ați văzut multe retrageri din funcție?
I.V.: Asta voiam să vă întreb. Puține la noi.
A.A.: Eu m-am retras de pildă, în anul în care am fost declarat cel mai bun ministru din guvernul României, în 1999. Sigur, un an greu, de o revistă, sigur, care era la acea vreme, și se ocupa cu așa ceva. Eu nu spun că era de un premiu Oscar, ar fi jenat. Dar era revista care măsura performanța miniștrilor din acele cabinete ale Convenției. Și eu m-am retras discret. Nu am bătut tobe, să spun că îmi dau demisia, căci demnitatea mea a fost încălcată.
Nu, asta am simțit eu. Dar n-am făcut din asta un gest gongoric, așa, să-l glazurez cu merite, adică faptul că ești demn într-o anumită ipostază, într-o anumită situație. Nu trebuie bătută toba așa, pentru că normal trebuie să fie așa, normalitatea nu trebuie să-și ceară recunoaștere. De aceea nici nu am vorbit de lucrul ăsta, cum unii în memorie zic: „Am fost demn!” „Mi-am pus piciorul în ghips într-un anumit moment…” Nu, jenant, jenant. Demnitatea mai înseamnă încă un lucru. Să fii stăpân pe ideile pe care vrei, ca demnitar, să le pui în acțiune. În momentul în care primești știmele precum cântăreții, și te rezumi la a repeta de pe prompterul deciziilor politice luate în altă parte ceea ce ai primit, aia nu mai onorează în niciun fel poziția politică.
De ce înnebunesc cei care pierd puterea? Athanasiu: „un fel de prostie, de fapt, din două motive”
I.V.: De ce se pleacă atât de greu din pozițiile publice? De ce se lasă cu lacrimi? De ce, dacă o moțiune simplă, împotriva unui ministru, trece, după aceea e o nenorocire, o tragedie?
A.A.: Tragedie nu e, că tragedia, eu am scris și în carte despre diferența între tragedie și dramă. Nu, e o dramă. Dar o dramă proastă.
I.V.: Dramoletă.
A.A.: Adică, da, așa, un fel de prostie, de fapt, din două motive. Unu: lipsa totală de personalitate a multor conducători. Deci ei nu au… sunt oamenii fără umbră, deci care în momentul când se pune o asemenea problemă, a șutului în șezut sau în spate, cum să zic, sau a brânciului din tramvai, înnebunesc, zic: „Unde mă duc? Nu mai sunt… Nu mai pot să țip la nimeni!” Adică își pierd punctele cardinale ale existenței. Deci nu mai au nord, sud, est, vest!
Orgoliul, virtute sau viciu? Alexandru Athanasiu, despre fiziologia socială a celor care sunt avizi de putere
I.V.: Puterea e busola lor.
A.A.: Da, asta este foarte bine spus. Singura! Sigur că puteau între timp să-și mai găsească niște aparate de măsurat direcția vieții lor. Nu! Și doi, în cazul unora, puțini la număr, un orgoliu nemăsurat, care se convertește în ce numesc eu vanitate. Adică orgoliul e un lucru bun. Tinerii trebuie să aibă orgoliu. Bătrânii trebuie să facă ce spunea Marchizul de la Rochefoucauld. Spunea o chestie foarte deșteaptă, nu singura, el spunea că bătrânii dau sfaturi bune pentru că nu mai pot da exemple proaste. Dar în înțelepciunea unei anumite vârste trebuie să se materializeze și într-o asemenea atitudine.
Adică să știi, domnule, bun, sunt foarte bun, sunt cel mai bun, dar politica nu este o academie, nu este neapărat o ierarhizare permanentă. Politica este și despre niște raporturi de putere, niște interese de moment, care nu neapărat toate sunt rele. Deci să nu credem că aici avem o tablă cu teoremele lui Pitagora și a altor mari matematicieni și trebuie să ne încadrăm obligatoriu și noi tot timpul în ele. Orgoliul! Dar aceștia sunt puțini. Adică sunt miniștri, au fost miniștri, dacă luăm exemplu ministerial, să zic așa, drept exemplu școală, au fost miniștrii mari specialiști în domeniul lor pe bune, ca să mă exprim academic! Adică chiar au fost! Și care nu au putut să facă overpass. Să facă pasul ăla peste frontiera propriei lui fiziologii sociale, propriului orgoliu.
