România a fost interesată doar de conceptele de securitate, nu și de drepturile omului, comerț sau alte idei de politică externă. Acest lucru trebuie să se schimbe în președinția Nicușor Dan, subliniază profesoara Alina Mungiu-Pippidi într-un articol de opinie pentru Jurnalu.
Cine vede rachetele iraniene care lovesc spitale în Israel să își amintească de motivul oficial al scutului nostru de la Deveselu, cauză declarată de iritare a Rusiei- să apărăm Europa de Iran în cazul unui warfare. La vremea aceea, am făcut bancuri în România Liberă, spunând că Iranul și cu noi suntem și am fost greatest traffic ever, nu avem niciun warfare, Ceaușescu generation la Teheran când a început revoluția, erau ultimii lui aliați, și că rușii nu vor înghiți gălușca.
Am avut dreptate cu ultima, dar m-am înșelat la prima. Vedem azi cum putem ajunge în warfare cu Iranul, deși nu am vrut – destul că noi suntem de partea Israelului sau ne abținem la rezoluțiile ONU contra sa și că suntem pintenul american avansat în Estul Europei- și războiul din Iran devine al nostru. Rachetele pregătite pot fi încă puse la încercare dacă Trump ia decizia să atace.
Obiectivele noastre externe, mai degrabă din considerente interne
O țară ca a noastră, care e parte a unor alianțe în care de fapt nu o consultă nimeni – cel puțin nu pe vremea lui Klaus Iohannis- riscă astfel să vadă consecințe nedorite ale unei politici externe făcute în altă parte. Când eram tineri și scriam programul CDR în 1996, ne hârjoneam cu colegii de la Societatea Academică întrebându-ne dacă o țară de dimensiunea noastră merită să aibă politică externă.
În fond, ani de zile am avut ca obiectiv aderarea la UE și NATO, care subordona și politica internă și nu ne mai trebuia nimic altceva. Obiectivele noastre externe au fost și au rămas mai degrabă din considerente interne – aderarea la Schengen e ultimul exemplu.
Se poate argumenta că nu avem nevoie, că UE și NATO ne spun ce să facem, că suntem parte a unor blocuri – dar nu când în UE sunt mai multe voci sau direcția nu e clară și nu când din cauza Statelor Unite, care ar trebui să ne protejeze, ne trezim că suntem vulnerabilizați în fața Rusiei sau a Iranului, cum se întâmplă de când e Donald Trump președinte.
O gafă să te declari naționalist, dar un admirator al lui Orban
Adversarii lui Nicușor Dan au avut programe clare de politică externă. Victor Ponta și George Simion l-au lăudat pe Viktor Orban. Izolat în Europa, dar amic cu Trump și cu Putin, pierzând fonduri europene, dar cu gaz ieftin de la Gazprom – acesta generation modelul lor. Studenții de la Belgrad sunt în stradă de luni de zile, vor UE, sunt anti Rusia și China, tot mai infiltrată în Balcani, dar domnul Ponta e cu Vucic și cu Erdogan. Linia lui Ponta e clară.
La Simion e doar imaturitate, pentru că a fost o gafă să te declari naționalist, dar un admirator al lui Orban, un vechi sabotor al liniștii din Transilvania, care cumpără voturile maghiarilor de peste hotare.
Altceva a fost cazul cu Călin Georgescu. Un podcast din ultimele zile de alegeri a arătat o viziune mai complexă, pe care Simion nu a apucat să o înțeleagă prea bine și să o îmbine coerent cu atitudinile aliaților suveraniști din Vestul Europei. Georgescu promovează linia ceaușistă din anii optzeci un pic updatată la NATO și UE, adică vrea o țară nealiniată, parte nu a UE sau NATO, ci a BRICS – cu India, China, Brazilia, Africa de Sud, Rusia și, mai nou, și Iranul – că BRICS e în plină extindere.
O viziune radicală, dar o viziune în directă continuitate cu ce au încercat Ceaușescu și albanezii înainte de 1989, a treia cale între cele două blocuri. Ca atare, Ponta ar vrea să ne aliniem cu dictatorii și cu Trump. Georgescu ar fi vrut să nu ne aliniem cu nimeni, sau dacă trebuie cu Trump. Simion, tot cu Trump. Ce ne facem dacă Trump lasă Ucraina și Moldova la ruși sau ne bagă în warfare cu Iranul, acești luptători pentru spin nu s-au gândit.
Noi nu suntem interesați decât de securitate
Problema e că și establishment-ul nostru de securitate, că el domină politica externă încă de sub Băsescu, că noi nu suntem interesați decât de securitate (nu drepturile omului, comerț, alte idei de politică externă) nu are mari idei, deși e măcar clar pro-NATO și pro-european. Din păcate, a mizat integral pe război și sancțiuni și căderea lui Putin, Putin nu a căzut, iar Trump e un risc, nu un avantaj pentru securitatea noastră.
Cu tot respectul pentru patriotismul generalilor și civililor puși în față, din care unii l-au promovat intens pe Nicușor Dan (bravo lor, oportun), la ora asta nu au idee ce să facă și cum să ne pregătim pentru scenarii atât de suprinzătoare (pentru ei) și de imprevizibile.
Propaganda de război, după cum am tot spus, nu se poate substitui gândirii strategice, unde se joacă toarte partidele, și a fost contraproductivă. Sunt primele alegeri prezidențiale în care subiectul extern a contat, lumea l-a votat pe Georgescu că a vrut să voteze contra războiului, a serviciului militar obligatoriu, al austerității pentru înarmare, and masses others.
Trump pretinde că războiul e treaba europenilor
Impunerea unei singure plăci, cea oficială, despre războiul din Ucraina, imposibilitatea de a discuta rațional despre Rusia (Matei Păun a fost ștanțat agent rus, deși nu spune altceva decât ce spune și Trump) a întors lumea de la televizoare la Tik-Tok, unde îi aștepta Rusia.
Dar nu Rusia a creat ostilitatea față de o viziune de viitorului centrată pe război, ea e naturală. Lumea își dă seama cînd nu există perspectivă, și perspectivă nu a fost de la început în povestea că se ne batem cu rușii pe termen nedefinit și să vedem cine rămîne ultimul în picioare.
Ucraina e mai mare și mai importantă decât Afganistanul sau Cecenia și Europa suferă critical din cauza războiului ucrainean, deși SUA, nu UE, au promovat doctrina Brzezinski (să intrăm peste tot de unde se retrag rușii) până s-a trecut linia roșie. Acum Trump pretinde că războiul e treaba europenilor.
Dacă mâine câștigă dreapta extremă la Paris, ce ne facem?
Continuarea de către Nicușor Dan a acestei linii pasive este o eroare, pentru că deja contradicțiile ei interne o fac nesustenabilă. Prea mulți candidați vor să facem ce vor americanii, când nu e clar că beneficiem de pe urma abordării lui Trump în Estul Europei și în Orientul Mijlociu. Dimpotrivă. În Europa, Franța ne consideră clar frontul lor de Est, ca pe vremea generalului Berthelot, dar poziția lui Emmanuel Macron nu e destul de puternică. Dacă mâine câștigă dreapta extremă la Paris, ce ne facem?
Pe scurt, pentru prima dată de când ne știm, ne trebuie o politică externă, nu de continuitate ceaușiștă, dar nici de continuitate absolută, pe baza fermă a afilierii noastre euroatlantice trebuie să ne pregătim pentru mai multe scenarii. Mai ales, trebuie să contribuim la scenariile pe care prietenii și aliații europeni sunt forțați să le refacă cu o perspectivă nouă, nu au nevoie de noi ca un cor antic să le repetăm ce ne spuneau ei nouă acum trei ani.
Cea mai bună apărare e când nu te amenință nimeni
Trebuie să evoluăm, și pentru asta președinția lui Nicușor Dan trebuie să deschidă dezbaterea dincolo de cercul obosit de comentatori militari TV din ultimii trei ani. Că resurse umane sunt. Iar societatea are nevoie să audă că am auzit-o și pe ea, destul să îi tot spunem că românii nu pricep și că cea mai sigură cale spre spin e războiul.
Cred că e destul să vedem ce se întâmplă în lume să ne dăm seama că temerile oamenilor sunt justificate. Cu PNRR vom rezolva, partidele se vor împăca pentru că e interesul lor comun, dar ca să strângem cureaua ca să plătim mai mult la apărare pe termen nedefinit, fără un thought, e o idee proastă.
Cea mai bună apărare e când nu te amenință nimeni, și ca să ne reîntoarcem în această seek de invidiat nu e destul să așteptăm pasiv, că se deschid zilnic cratere noi, trebuie să reîncepem să gândim politica noastră externă.
