Vizitele oficiale care implică covoare roșii, parade militare și toasturi ceremoniale par să fi devenit noua rețetă de calmare a președintelui american Donald Trump. Dar în spatele fastului și al etichetelor de curtoazie se ascunde o strategie de gestionare a relațiilor externe care riscă să slăbească poziția Europei exact în fața actorului de care încearcă să se apropie: Statele Unite, susține în Politico, Jeremy Shapiro, director de cercetare și șeful biroului de la Washington al Consiliului European pentru Relații Externe.
Primirea regească făcută de Londra lui Trump nu va aduce prea multe beneficii/FOTO:EPA/EFE
Marea Britanie a oferit recent un exemplu de manual: o primire demnă de un monarh, completată cu gardă călare, calești, discursuri grandioase și un meniu diplomatic croit pe gustul unui lider obsedat de imagine. Donald Trump, aparent satisfăcut de spectacol, a răspuns cu elogii, declarând că relația dintre Washington și Londra este „fără egal în lume”.
Dar acest tip de abordare, care combină lingușeala cu speranța de a preveni izbucniri imprevizibile, nu doar că nu oferă garanții pe termen lung, ci poate chiar submina poziția aliaților SUA. Ceea ce mulți lideri par să nu înțeleagă – sau să ignore deliberat – este că flatările pot calma o întâlnire, dar nu schimbă o politică.
Ego-ul ca instrument diplomatic? O iluzie costisitoare
De la paradele Bastiliei oferite de Macron, la diplomația sumo-ului organizată de fostul premier japonez Abe, până la ultimele banchete regale britanice, se repetă aceeași logică: dacă îi oferi lui Trump spectacolul pe care îl adoră, vei evita represaliile politice și vei pleca cu o fotografie reușită. Dar această abordare, mai aproape de psihologia relațiilor publice decât de diplomația clasică, are un revers: creează aparența unei stabilități, în timp ce vulnerabilitatea reală crește.
Fără o abordare coerentă, comună și fermă, aliații riscă să devină figuranți într-un teatru în care decorul contează mai mult decât conținutul. Trump nu este un lider care poate fi „înduplecat” prin deferență sau promisiuni vagi. Din contră: orice gest de slăbiciune e perceput ca un semnal că se pot cere mai mult.
De la Bruxelles la Doha: cum a fost interpretată slăbiciunea
În iulie, Ursula von der Leyen a încercat să calmeze spiritele tensionate cu Washingtonul oferind o întâlnire plină de zâmbete, angajamente comerciale și reafirmări ale legăturii transatlantice. A fost declarată un succes imediat – chiar dacă a rezultat un acord de liber schimb cu multiple concesii în favoarea SUA. Câteva săptămâni mai târziu, Trump ataca din nou UE pentru reglementările privind serviciile digitale, ignorând complet înțelegerile anterioare.
Și Qatarul, un aliat strategic din Golf, a învățat o lecție dură: a oferit SUA un avion de 400 de milioane de dolari pentru a înlocui bătrânul Air Force One. Un gest considerat cel mai extravagant cadou făcut vreodată unui președinte american. A urmat o serie de declarații prietenoase. Dar când Israelul a lovit liderii Hamas chiar în capitala Qatarului, Washingtonul a ales să ignore incidentul. Diplomația fastuoasă a eșuat în a obține ceea ce conta cu adevărat: protecție politică.
Londra, pe drumul periculos al autoamăgirii
În cazul Marii Britanii, nu doar că a fost pus în scenă un spectacol perfect pentru apetitul narcisist al lui Trump, dar majoritatea investițiilor americane anunțate cu fast în cadrul „Tech Prosperity Deal” erau deja decise dinainte și doar reambalate într-o narațiune convenabilă.
Mai mult, după aplauze și toasturi, Londra riscă să se confrunte cu presiuni reale din partea Washingtonului privind propria taxă pe serviciile digitale – un subiect sensibil pe care Trump îl consideră discriminatoriu față de companiile americane.
Și pentru ca ironia să fie completă, același Trump, răsfățat la Londra, nu ezită să își manifeste sprijinul deschis pentru Nigel Farage și formațiunea sa, ReformUK – un gest care subminează direct poziția politică a guvernului britanic în exercițiu.
Flatarea nu este strategie. E mecanism de supraviețuire
Este ușor de înțeles de ce liderii europeni aleg această cale: nimeni nu își dorește o criză diplomatică provocată de o ieșire impredictibilă a președintelui SUA. Dar în loc să rezolve problemele, această abordare creează o dependență periculoasă de impresia de armonie. Pentru fiecare banchet reușit, vine o nouă rundă de cereri. Iar când cadourile devin condiție pentru stabilitate, alianțele nu mai sunt bazate pe valori comune, ci pe tranzacții.
Europa trebuie să înțeleagă că, în fața unui lider ca Trump, ceea ce contează nu sunt gesturile simbolice, ci forța colectivă, consecvența și claritatea pozițiilor. SUA răspund la fermitate, nu la lingușeli. Și dacă UE vrea să evite să fie tratată ca o colecție de state-satelit, trebuie să acționeze unitar și să învețe că prestigiul nu se negociază cu toasturi și parade, ci cu principii și pragmatism, îndeamnă Jeremy Shapiro în Politico.
