În ultima zi de
noiembrie m-am aflat întâmplător sub Tâmpa și cu surprindere am văzut pe afișe
că avusese loc cu 24 de ore înainte premiera concertantă a operei „Don Carlos”
de Verdi. Serata urma să se repete cu altă distribuție chiar în acea zi așa
încât, evident, nu am ratat ocazia.
Sub coordonarea invitatului
Rareș Zaharia, cunoscut regizor, vechi colaborator al lui Silviu Purcărete, s-a
folosit versiunea în 4 acte datată 1884, ce fusese reprezentată pentru prima oară
în limba italiană la Scala din Milano după premiera absolută în franceză, 5
acte, Paris 1867. De ce doar în concert, cum stătea scris pe afișele și programele
Operei Brașov? Un titlu de notorietate și grand-opéra, mai ales verdian, nu se învață în
lipsa spectacolului. Pot presupune că dificultățile financiare au fost motivul.
Numai că mâna lui Rareș Zaharia a
simțit contradicția și a construit efectiv un spectacol semi-staged foarte apropiat unei producții totale. De la intrarea
în sală am fost frapat că orchestra se încălzea în fosă. Deci scena urma să fie
liberă, iar coordonatorul – regizor a folosit-o pentru a imagina o montare (da,
acesta este cuvântul) valabilă, de inspirație contemporană în ceea ce privește
simbolistica și stilizările, minimalistă ca gen, dar concentrată pe
relaționările între personaje. Oarecari sugestii de epocă au venit mai ales
prin unele accesorii vestimentare. Scenografia, Rodica Garștea.
Ideatica de bază în afara susținerii
riguroase a tramei a fost sublinierea suzeranității regale care distruge
practic tot ce are în jur. Scaunele pe care toți eroii au stat la deschiderea
cortinei, în aburul istoriei, s-au ridicat către înalturi rămânând obsedant
acolo, simbolizând viitoarea dispariție a tuturor adversarilor monarhului
manipulat de Inchiziție (spioni, peste tot) și lăsând impunătorul tron regal să
domine scena practic goală. Da, un tron falnic pe care deținea dreptul să se
așeze numai Regele Filip, Regina Elisabetta stându-i alături în picioare, parcă
deja proscrisă. După expulzarea Contesei d’Aremberg, doamna de onoare a
Reginei, după asasinarea lui Posa, sfetnicul Regelui, două scaune au rămas spânzurate
în văzduh, ca o amenințare. De fapt, aproape totul se derulează sub presiunea
psihică a scaunelor balansate instabil și sinistru în aer. Până și coborârea și
stivuirea lor în formă de rug în marea scenă a Autodafé-ului a reprezentat un avertisment. Nici nu mai era nevoie
de eretici condamnați, efecte de lumină simulând incendierea eșafodului. O idee
lugubră imaginată de Rareș Zaharia, creator îndreptat întotdeauna către simboluri
inedite, efecte și coups-de-théâtre.
Costumele Rodicăi Garștea, potrivite
unui concert, fracuri, smokinguri, rochii de seară, poartă însemne de rang ale
eroilor și câte un adaos vestimentar, o eșarfă, o fundă, o mantilă de culoare
roșie, nuanță care o sugerează pe cea a rasei Marelui Inchizitor. La fel ca și
rochia și peruca Principesei Eboli, intriganta amantă și confidentă a Regelui,
care a asistat impasibilă la aria de suflet a lui Filip (actul al III-lea),
schimbând priviri (complice, poate) cu Marele Inchizitor ce tocmai intra în
scenă la finalul ei. Doar Elisabetta a îmbrăcat diverse rochii, cu patină de
aur vechi (dulcea Franță natală) sau de un gri sumbru (traiul în Spania
despotică), culori reflectând stări de spirit. Din nou, simboluri.
În absența decorurilor, fundalul
scenei a rămas gol, cu nuanțe uniform pastelate și schimbate în funcție de
ambientul acțiunii.
În rolul titular, tenorul ieșean
Florin Guzgă a frazat fluent și nuanțat în pasajele lirice (ce frumos i-a
apărut silueta Elisabettei ca un vis încețoșat în timpul ariei „Io la vidi”!), expunând
acute sigure, spinte, Si bemol-urile care abundă în partitură sau un Si natural
de forță în dificila tiradă dramatică „sarò tuo salvator” din marele ansamblu
al actului secund. Unele sunete „strânse” s-au făcut resimțite pe alocuri.
Cu rafinamente în expresie, de la
tristețea primului duet cu Don Carlos, plămăditoare a unei atmosfere vibrante
între cei doi, răscolită și duioasă în romanza
„Non pianger mia compagna” încheiată într-o construcție specială, soprana
Asineta Răducan a fost o Elisabetta de vocalitate lirico-spintă, cu adresări
energice în confruntarea cu Filip din actul al III-lea, expunând desene
melodice nuanțate ca rememorări în aria din final și lirism punctat de
pianissime în duetul subsecvent. A încheiat practic opera cu un Si natural acut
fabulos, strălucitor și interminabil „Oh ciel!”. Memorabil.
Dotat cu o timbralitate rară, venită
din înzestrarea cu armonice deosebite, baritonul Alexandru Chiriac (Rodrigo,
marchiz de Posa) a conferit personajului eleganța de cânt și atitudinea nobilă.
Dezvoltat progresiv spre registrul acut, deși câteodată inegal, glasul a frazat
limpid și omogen pe tot parcursul serii, cu un vârf doloroso în aria „Per me giunto” din scena închisorii cântată cu
linie vocală impecabilă și moliciuni de glas. Cât privește moartea eroului îmi
amintesc că acum câțiva ani o înzestra cu frazări continui susținute de o respirație
mai lungă, ce-i drept în recital, nu într-un spectacol solicitant.
Vocea bogată, caldă și în egală măsură
rotundă, intens colorată, cu sonorități autoritare a basului Alin Anca a compus
personajul Filip, mai întâi statuar, rece și indiferent pentru ca odată cu
partea a doua a ariei „Ella giammai m’amò” să transmită o trăire intensă, care
a continuat și în duetul cu Marele Inchizitor încheiat cu un Fa natural acut
„Dunque il trono piegar dovrà sempre all’altare!”, explozie a recunoașterii
vasalității față de Inchiziție. Alin Anca a abordat cu expresivitate și scena
cu Elisabetta sau cvartetul.
Rezolvarea
dificultăților partiturii Principesei Eboli de către mezzosoprana Florentina
Soare a fost rezultatul experienței în carieră și abordării foarte potrivite a succesiunii
intrării în roluri, de la cele belcantiste la cele romantice dramatice. I s-a
adăugat îmbogățirea consistenței glasului. Astfel, a cântat cu lejeritate
romanța maură de dragoste „Canzone del velo”, finalizând-o cu un La natural
amplu. Piatra de încercare, marea arie „O don fatale”, a avut incisivitatea de
forță a disperării, pigmentată cu un cantabile
cerând clemență „O… mia Regina” și încheiată cu teribilul lanț acut executat în
plină tărie energetică dintr-o singură respirație. Rară abordare.
Invitat de la
București, basul Marius Boloș a repetat cunoscuta și importanta sa prestație în
rolul Marelui Inchizitor.
Au mai fost distribuiți Șerban Dinu
(Un călugăr, bas cu voce neagră, impunătoare ca proiecție în sală, nesigur
intonațional și cu frazare fragmentată la început), Iuliana Stîrlea (Tebaldo,
soprană), Cristian Dicu (Contele Lerma, tenor), Bede László (Heraldul regal,
tenor cu voce frumoasă și omogenă), Silvia Micu, soprană destinată Vocii
Celeste care a plutit sonor în scena Autodafé-ului
până la nota finală de Si natural acut, forțat și ușor strident), Ioana Popescu
(Contesa d’Aremberg, dansatoare grațioasă în timpul primei arii a lui Eboli,
înconjurată de mișcările elegante ale coristelor).
Dirijorul clujean Victor Dumănescu și-a
demonstrat experiența de-o viață în abordarea diverselor stiluri componistice
lirice și a condus ansamblurile (nu mari) cu tempi adecvați și în deplină înțelegere
a specificului partiturii.
Corul pregătit
de Dragoș Cohal a avut bune momente în scena din grădina Mănăstirii San Giusto
(primul act), în partea mediană și finală a tabloului Autodafé (în prima se arătase ușor… leneș) și la sfârșitul actului
al III-lea. De asemenea, remarci merg către cântul murmurat al călugărilor.
Orchestra Operei Brașov s-a concentrat
meritoriu asupra partiturii și suflului baghetei. Subliniez câteva pasaje, Preludiul
actului al II-lea (cu viori fine), scena Autodafé
(grandioasă), Introducerea la aria lui Filip (cu violoncel și viori expresive)…
Greu Preludiu însă pentru corn la primul act!
Fără îndoială, până la versiunea
finală care va șterge de pe afișe sintagma „operă în concert”, producția
semnată de Rareș Zaharia și Victor Dumănescu se va mai completa și roda din punct
de vedere scenic, respectiv muzical. Nu mai este mult.
