Mărul discordiei dintre români și unguri. Cum s-a ajuns la tratatul prin care Transilvania a devenit parte din România

În urmă cu 105 ani era semnat Tratatul de la Trianon, actul de naștere al României Mari, care însemna recunoașterea unirii Regatului României cu Transilvania. Actul de la Trianon a fost mereu mărul discordiei între români și unguri, naționaliștii maghiari considerându-l o nedreptate.  

Pentru români, data de 1 decembrie 1918 reprezintă momentul nașterii României Mari. Până la aceea dată, adunările legislative provizorii românești ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au votat unirea cu România. În realitate, 1 decembrie 1918 a fost abia începutul unui lung drum. Unirea era doar simbolică și a fost nevoie de încă doi ani de lupte diplomatice, dar și armate pentru recunoașterea acesteia la nivel internațional. Este, de fapt, fața puțin cunoscută de publicul larg  a Marii Unirii. Toate strădaniile diplomației și armatei române au fost recompensate abia pe 4 iunie 1920 la Trianon. Pe domeniul regal din Franța, a fost recunoscută oficial unirea Transilvaniei cu România. 

Visul Ungariei Mari vs visul României Mari

Regatul Ungariei a fost unul dintre cele mai puternice state medievale din zona central europeană. Stăpânea teritorii întinse locuite de multe etnii. Transilvania, Slovenia, Slovacia, parțial Croația, Ucraina subcarpatică, erau doar câteva dintre zonele care făcuseră parte din teritoriul statului medieval al Ungariei. După bătălia la de Mohacs din 29 august 1526, Regatul Ungariei s-a prăbușit sub loviturile otomanilor, conduși de Soliman Magnificul. O parte a Ungariei a devenit pașalâc, iar cealaltă a intrat sub stăpânirea Habsburgilor. De altfel, ungurii au rămas sub stăpânirea habsburgică până în anul 1918, chiar și în timpul dualismului austro-ungar.

După înfrângerea Austro-Ungariei în război, marcată de capitularea acesteia pe 3 noiembrie 1918, s-a pus problema disoluției acestui imperiu. Intervenea principiul propus de președintele american Woodrow Wilson, acela al autodeterminării națiunilor. Ungurii, dar și românii transilvăneni au profitat din plin de acest principiu. Pe 31 octombrie 1918, Consiliul Naţional Maghiar sancţiona nulitatea actului dualist încheiat cu Austria în anul 1867 și doreau să devină națiune de sine stătătoare. Visul ungurilor era restabilirea Ungariei Mari în granițele sale medievale. De altfel, înainte de Primul Război Mondial Ungaria avea 325.411 de kilometri pătraţi, incluzând Transilvania, Slovenia, Croația, Slovacia și alte teritorii locuite majoritar de alte naționalități. De cealaltă parte, românii din Transilvania s-au mobilizat și pe 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a invocat principiul dreptului la autodeterminare a naţionalităţilor declarând răspicat că autoritățile maghiare nu le mai reprezintă interesele naționale.

În timp ce ungurii visau la o Ungarie Mare, românii doreau o Românie Mare. Evident, au ieșit conflicte, au urmat negocieri și memorii la nivel internațional. Lucrurile s-au precipitat după ce, pe 1 decembrie 1918, în Transilvania, a fost convocată o mare adunare națională prin care românii ardeleni erau consultați privind unirea cu Regatul României. Cei peste 100.000 de participanți veniți din toate colțurile Ardealului au ratificat prin urale unirea cu România, proclamată la Alba Iulia. Guvernul Károlyi de la Budapesta nu a recunoscut unirea. Mai mult decât atât, l-a numit pe Apáthy István, care încercase să facă ordine în rândul românilor, în funcţia de şef al Comisariatului pentru Ungaria de Est.

Transilvania cucerită cu arma-n mână

În timp ce ungurii încercau să-i potolească pe românii din Transilvania, armata Regatului României se pregătea să intervină în Transilvania și, cu acordul francezilor, să împingă granița către vest. Situația se complică în momentul în care, pe 21 martie 1919, Bela Kun, liderul bolșevicilor unguri, preia puterea. Bela Kun se baza pe sprijinul lui Lenin și a declanșat o politică expansionistă. Dorea refacerea Ungariei Mari. În acest scop, atacă Cehoslovacia, evident pentru a lua înapoi teritoriul Slovaciei. Ungurii lui Bela Kun printr-o înțelegere cu rușii doreau să atace, ulterior, România și să o împartă între ei. 

„În timp ce situaţia se stabiliza pe frontul de vest, Rakovski şi Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Străine în guvernul sovietic de la Moscova, au trimis note ultimative guvernului român, cerând imediata evacuare a trupelor române din Basarabia şi Bucovina (1-2 mai). Moscova şi Kievul pregăteau astfel intervenţia militară, coordonată cu autorităţile de la Budapesta, destinată să includă România în sistemul republicilor sovietice ”, preciza istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”.  După ce rezolvă situația cu rușii, în est, armata română pătrunde în Transilvania, pe 16 aprilie 1919. În câteva zile, trupele maghiare staționate în zonă au fost spulberate. Românii ocupă tot teritoriul până la Tisa.

La nivel internațional părerile erau împărțite. Francezii ne țineau partea, în timp ce britanicii erau circumspecți. Pe 20 iulie 1919, ungurii au trecut Tisa și au atacat liniile românești.  După o săptămână de lupte, unguri au fost respinşi de soldaţii români. Guvernul român a decis ca indiferent de consecinţe să treacă Tisa și să ocupe capitala Ungariei. „Ameninţarea unui război pe două fronturi exista atât timp cât Budapesta şi Moscova formau o alianţă roşie. Era, aşadar, imperativ necesar ca guvernul controlat de comunişti — în speţă, de Bela Kun— să fie înlăturat. (…) Brătianu şi înaltul Comandament erau decişi să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivaţie: de securitate şi de prestigiu”, scria istoricul Florin Constantiniu. 

După ce au trecut Tisa, trupele române au înregistrat victorie după victorie și, pe 4 august 1919, au ocupat Budapesta. După patru luni, armata română se retrage. Noul guvern conservator nutrea însă aceleași gânduri revanșarde la adresa României. Printre membrii guvernului se afla și Miklos Horthy, cel care preciza, după retragerea trupelor române, că „inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”. 

Trianon, un act politic văzut din două perspective diferite

După retragerea armatei române din Ungaria, lupta s-a mutat pe tărâm diplomatic. În cadrul Conferinței de la Paris au fost analizate și dezbătute toate divergențele teritoriale. Pe 14 ianuarie 1920, delegația maghiară, în frunte cu Apponyi Albert, au adus un material amplu prin care-și justificau pretențiile, inclusiv asupra Transilvaniei. La fel au procedat și celelalte state.

Dificultatea trasării frontierelor românești a dus la înființarea Comisiei pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România, compusă din experți care trebuiau să vadă corectitudinea revendicărilor. Experții americani și francezi au hotărât acordarea Transilvaniei, în totalitate, României. Raportul final al comisiei, realizat după 12 runde de întâlniri, a fost aprobat de Consiliul celor Patru pe 12 mai 1920. Pe 4 iunie 1920, s-a semnat tratatul de la Trianon prin care România, reprezentată de Nicolae Titulescu și Ioan Cantacuzino, primea Transilvania, Banatul și Maramureșul. Prin articolul 45, Ungaria renunța la aceste teritorii și recunoștea noile realități politice. 

„Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România”, se arată în document. Pentru români a fost o bucurie imensă, ziua de 4 iunie fiind sărbătorită anual în România cu numele de „Ziua Tratatului de la Trianon”. Pentru unguri, Tratul de la Trianon a fost mereu un „dictat”. De altfel, în timpul regimului horthyst a existat și o denunțare pentru ceea ce s-a întâmplat pe 4 iunie 1920. 

„Ungurii nu au acceptat până în ultimul moment la Trianon că românii și slovacii trebuie tratați pe picior de egalitate. Un exemplu elocvent în acest sens l-a oferit celebrul conducător al delegației ungare la Trianon, Albert Apponyi. Discursul său de acolo, prezentat în mai multe limbi, a fost și este legendar în Ungaria, elevii fiind obligați multă vreme după aceea să învețe pe de rost pasaje din el. În acest discurs, Apponyi subliniază încă o dată concepția ungurească de națiune superioară, conducătoare. El se referă la slovaci, români și alții în termeni de „rasă” care s-ar situa la un nivel cultural inferior și care nu pot deține o suveranitate națională”, preciza marele dirijor de origine ungară Adam Fischer pentru publicația austriacă Wienerzeitung, citat ulterior de Historia.

Resentimentele maghiarilor față de ceea ce s-a întâmplat la Trianon s-au menținut până în secolul XXI. „Ceea ce pentru naţiunea română a fost o bucurie imensă, şi pot să înţeleg acest aspect, pentru naţiunea maghiară şi pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriaşă şi o tristeţe imensă“, declara, în 2020, Kelemen Hunor, preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, cu ocazia adoptării legii prin care 4 iunie devenea „Ziua Tratatului de la Trianon”.