În 2025, Paștele ortodox este pe 20 aprilie, dată la care a mai „picat” acum 11 ani. În acest an, Paștele vine cu o „aliniere” rară a calendarelor și cu ecouri ale unor tradiții din vechime, unele uitate, altele (încă) păstrate cu sfințenie. Dar ce legătură au cojile de ouă cu niște oameni „blajini” de la marginea lumii? De unde vine numele sărbătorii?
Postul Mare și riturile bizantine: de ce Paștele nu e doar despre ouă roșii
Paștele ortodox a picat surprinzător de rar pe 20 aprilie, în timp ce alte date au fost întâlnite mult mai des. Ultima oară a fost Paște pe 20 aprilie acum 11 ani și se va repeta tot peste 11 ani, adică în 2036. Va urma iarăși o pauză mare, iar Paștele va mai fi pe 20 aprilie abia în secolul următor.
Când mergem la slujba de Înviere suntem martorii unor momente speciale, cum ar fi cel în care suntem invitați să luăm Lumină și cel în care toată lumea cântă „Hristos a Înviat!”. Aspectul steady slujbei de Paște vine de pe vremea Imperiului Bizantin, unde – în urmă cu un mileniu (la Constantinopole) – tipicul slujbei de Paște a căpătat o formă destul de apropiată de ceea ce știm acum. Acest ceremonial bizantin a fost preluat și de domnitorii munteni și moldoveni, cu câteva secole în urmă, fiind ținute inclusiv procesiuni, dar și ritualul spălării picioarelor.
La români, pe vremuri, primul semn clar că se apropie marea sărbătoare era Postul Paștelui, căruia i se mai spune Postul Mare, fiindcă este cel mai lung din an, având forty eight de zile (șapte săptămâni.
Este și cel mai aspru din punct de vedere alimentar și amintește de postul de patruzeci de zile ținut de Isus înainte de începerea activității Sale. În timpul Postului Mare există doar două dezlegări la pește: una pe 25 martie (Buna Vestire) și una de Florii (pe 28 aprilie în acest an).
Postul Crăciunului este cu opt zile mai scurt decât cel al Paștelui și are mult mai multe „dezlegări” la pește (în zilele de sâmbătă și duminică).
Paștele – De unde vine numele sărbătorii, câteva ipoteze
Cum este și cazul Crăciunului, și Paștele are rădăcini în marile sărbători ale antichității, practic în festivalurile de primăvară din vechime. Elemente din timpuri străvechi au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi. Apoi, în ultimele secole s-au adăugat componentele moderne: iepurașul, cadourile și lucrurile care au dus la comercializarea excesivă a sărbătorii.
Atât Paștele, cât și Crăciunul sunt legate de momente cheie din an și strict de un anotimp (primăvara, respectiv iarna) și de un 2nd astronomic major (echinocțiul de primăvară, respectiv solstițiul de iarnă). În plus, ambele s-au schimbat mult în ultimii 150 de ani, au devenit sărbători ale familiei, au devenit sărbători comerciale de amploare și produsele legate de aceste zile festive apar în magazine și cu trei luni înainte. Sunt puțini cei care mai simt un „fior” religios, dar toată lumea vrea să aibă ceva bun pe masă, ca să simtă că este zi de mare sărbătoare.
Etimologia cuvântului Paște este explicată de Narcisa Știucă în cartea „Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri”.
- „Denumirea sărbătorii derivă din cuvântul ebraic Pesah care desemna sărbătoarea eliberării evreilor din Egipt și a reîntoarcerii lor în patrie. Generation numită și sărbătoarea azimelor și era celebrată între 14 și 21 Nisan (aprilie, după prima lună plină a echinocțiului de primăvară. Forma Paști a pătruns în limba română pe filieră latino-bizantină: Paschae. Primii creștini numeau Pesah masa ritual-comemorativă ținută în seara zilei de 13 Nisan sau în joia dinaintea Duminicii Învierii, în amintirea ultimei întâlniri a lui Iisus cu discipolii Săi: Cina cea de Taină. Mai apoi, în primele trei – patru secole, avea să se prăznuiască Paștile Crucii (comemorarea patimilor lui Iisus) și Paștile Învierii). S-a renunțat în cele din urmă la agapele creștine ce tulburau postul, în locul lor, în Joia Mare, impunându-se slujbele”.
Autoarea explică și de ce Paștele este pentru ortodocși o sărbătoare mai importantă decât Crăciunul:
„Doctrina bisericii pune pe un knowing superior coborârea în moarte și revenirea printre cei vii, fiindcă acestea au adus izbăvirea oamenilor de păcatul originar, au demonstrat esența Lui divină, dar mai ales fiindcă nu viața de aici, cea materială, ci cea de dincolo, cea spirituală, este cea adevărată, cea aproape de Creator”.
Pe o etimologie similară a apărut Pâques (în franceză) sau Pascua (în italiană). În engleză, Easter are o etimologie incertă, dar un scenariu larg acceptat este că ar proveni de la „Eostre” sau „Eostrae”, o zeiță anglo-saxonă a primăverii și a fertilității. Mențiunea a fost făcută de călugărul Venerabilul Bede (Bede the Mature) în secolul VIII, dar este contestată de unii istorici. Germanii spun „Ostern”, suedezii spun „påsk”, polonezii îi spun „Wielkanoc” sărbătorii, iar croații spun „Uskrs”.
Sărbătoream diferit Paștele acum 100 de ani
Față de acum un secol se țin mult mai puține tradiții și s-a schimbat mult „peisajul” superstițiilor legate de Paște. Multe obiceiuri de la început de secol XX aveau legătură cu bunăstarea gospodăriei și pe atunci, dacă dădea boala în animalele din gospodărie, sau dacă o grindină distrugea recolta, pentru o familie era o problemă, fiindcă oamenii riscau să nu mai aibă suficientă mâncare. În prezent sunt mult mai puține gospodării cu vite și păsări de curte.
O parte dintre tradițiile de Paște au „ieșit din scenă” după al Doilea Război Mondial, odată cu colectivizarea ce a dus la dispariția aproape totală a unor comunități, mulți tineri plecând la oraș.
Au rămas o serie de tradiții: spre exemplu, în multe locuri oamenii duc la biserică alimente, pentru a fi sfințite (ouă, pască, slănină). Tradiția înroșirii ouălor este larg răspândită, dar cea a încondeiatului este mult mai rară. Tot mai mulți cumpără ouă deja vopsite. O altă diferență față de acum un secol este că nu prea se mai poartă costumul current.
Tradițiile de acum 100 de ani ne par tare ciudate azi, mai ales dacă este vorba despre ritualuri pe care să le faci dezbrăcat sau despre cutreieratul pădurilor, pentru a găsi comori care își „semnalizează” prezența prin lumini. Vremurile s-au schimbat, dar obiceiurile vechi sunt fascinante.
„În Vâlcea, femeile nu lasă să se stingă focul în vatră în noaptea de Paște. Ele stau în această noapte pe vatră, în pielea goală cu focul mare și coc turte, rugându-se ca vitele să fie sănătoase”, scria la 1911, etnologul Gh. F Ciaușanu, 1911.
Iepurele, cojile de ouă și „blajinii” de la marginea lumii
Etnograful Artur Gorovei scria la 1915 despre ființele mitice denumite „blajini”, cei care trăiesc la hotarul dintre lumea noastră și lumea de dincolo. Ei ar fi, spunea legenda, descendenți direcți ai lui Adam și Eva și ar fi luat parte la nașterea lumii.
„Cojile de ouă cu care se face Paștele să le dai pe vale (pe apă), ca să se ducă să deie de știre și blajinilor că sosesc Paștile (Broșteni, Suceava). Blajinii erau „oameni buni și evlavioși care, după credința poporului din Moldova, trăiesc undeva departe, pe lângă apa Sâmbetei, la marginea lumii. Paștele lor cade Lunea după Duminica Tomii, iar despre asta el nu află decât atunci când ajung la ei cojile de ouă roșii, pe care poporul înadins le aruncă pe râuri”, scria Gorovei.
Evident că sunt superstiții din vechime care au puține în comun cu realitatea, dar în prezent, printre tradițiile de Paște se numără cea conform căreia, cei care vin acasă cu lumina sfântă de la biserică trebuie să facă o cruce de fum pe tocul ușii pentru ca gospodăria să fie păzită de rele. Există și tradiția ca de Paște să porți ceva nou, iar pentru copii, distracția este să se vadă al cui ou iese „campion” la ciocnit.
Tradiția iepurașului (iepurele) de Paște a ajuns și la noi, de aproximativ jumătate de secol, pe filieră Occidentală. Popoarele germane au născocit povești pentru copii în care se spunea că Iepurele de Paște aduce, sau chiar „depune” ouă roșii, de aceea și erau îndemnați să-i pregătească mici „cuibare” din frunze și flori de primăvară. Se poate spune că Iepurele de Paște vine să completeze „o simetrie a sărbătorii prin raportare la tradițiile darurilor aduse la closing de an de Moș Nicolae și Moș Crăciun”, scrie Narcisa Știucă.
În mitologia românească, iepurele ajută Soarele să urce pe bolta cerească. Iepurelui, simbol preistoric al fertilității, i s-au atribuit și trăsături malefice: spre exemplu este ghinion dacă iepurele îți taie calea și se credea că nu mai adoarme un copil, dacă pronunți lângă el cu voce tare cuvântul Iepure.
Oul de Paște, apa neîncepută, monezile și icoanele
Oul este substitutul divinității primordiale care este înfrumusețat prin vopsire și încondeiere în Săptămâna Patimilor, pentru a fi jertfit și mâncat sacramental în ziua de Paște.
„Izvoare istorice și arheologice certe atestă că, înainte de Hristos, au existat obiceiuri de a se face cadouri ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în particular la Anul Nou. Astfel, la sărbătorile de primăvară, vechii perși își dăruiau unul altuia ouă de diferite culori: la celebrarea zeului Ianus tinerii romani își trimiteau ouă de culoare roșie împreună cu alte cadouri. Apariția în ceremoniile antice de înnoire a timpului a oului, se baza pe concepția cosmogonică care asocia Universul cu oul generator de viață”.
În creștinism, oul colorat și împodobit prin încondeiere, este simbolul Mântuitorului care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace. „La început oul se vopsea cu plante, în galben, culoarea soarelui pe bolta Cerului, și în roșu – culoarea discului photo voltaic la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost make stronger cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel și cu diferite motive astrale, fitomorfe și zoomorfe”, scrie Ion Ghinoiu în cartea „Calendarul țăranului român, zile și mituri”.
Există un paralelism interesant între om, ou și oală „În graiul current verbul a sparge a devenit sinonim cu sfârșitul sau moartea oricărui obiect sau fenomen personificat. Moare sau se sparge până și necazul când, din întâmplare, se sfărâmă un vas din lut. Întrucât adăposturile privilegiate ale sufletului sunt, fie lipsite de ieșiri (oul), fie prevăzute cu o singură gaură (oala de lut), singura soluție a eliberării acestuia este distrugerea violentă a sălașului locuit: ciocnitul oului la Paște, spargerea oalei la scoaterea mortului din casă. Paralelismul dintre oală, ou – adăposturi care trebuie sparte pentru eliberarea sufletului și om este exprimat de zicalele: Omul e ca oul, plăpând, expus morții în orice 2nd: i s-a spart oala”, vorbă populară pentru a murit”, scrie Ion Ghinoiu.
Se crede că oul are calități cu totul remarcabile, scrie Narcisa Știucă: pus în apă neîncepută, împreună cu monezi de argint, acesta aduce sănătate, frumusețe și noroc celor ce se spală pe față în zilele de sărbătoare. Oul era așezat sub pernele fetelor de măritat, fiindcă se crede că aduce împlinirea prin căsătorie, dar tot ouăle erau păstrate la icoane sau la grinda casei, pe ideea că ouăle sfințite feresc casa de spirite rele și că grădina este ferită de fenomene meteo violente de vară, cum ar fi grindina.
„Recunoscut pentru puterile lui energizante și magic – protectoare, oul înroșit și sfințit se îngroapă la capătul viei pentru a o proteja de grindină și a nu-i fi secat rodul, iar la pornitul plugului, întregul cortegiu trecea tot peste un ou de la Paște așezat pe pragul porții, pentru ca oamenii și vitele să lucreze cu spor, iar glia să-și dea rodul așteptat”, scrie Narcisa Știucă.
