Sursa aici.
Strategia de
comunicare a reprezentanților României vizavi de Războiul din Ucraina și de
ajutorul acordat de România, vizavi de unele teme bilaterale sensibile, vizavi
de unele teme preferate de propaganda Federației Ruse, adică vizavi de tot ce
înseamnă actuala criză regională de securitate generată de Federația Rusă, a
lăsat mult de dorit. Subiectul pare un veritabil tabu, atât pentru
reprezentanții instituțiilor, cât și pentru mass media privată, ceea ce ni se
pare greu de explicat. Așadar, tema de cercetare din acest articol, care are trei părți, este să
analizăm în mod realist și pragmatic această strategie de comunicare, cu
aspectele pozitive și cele mai puțin pozitive. Vom puncta câteva dintre
prejudiciile cauzate intereselor României de aceste strategii de comunicare și
vom puncta și câteva lucruri pozitive foarte diferite pe care le-a făcut
Polonia din punctul de vedere al comunicării strategice. De asemenea, drept
exemplu, vom analiza punctual un episod de comunicare strategică a unui înalt
oficial al României și în final vom arăta pe scurt cum ar fi trebuit să arate
această campanie de comunicare strategică a României în actuala criză
regională.
Introducere
Comunicarea
strategică a reprezentanților României s-a zbătut între o tăcere asurzitoare pe
tema ajutorului militar acordat de România Ucrainei și menționarea publică și
conștientizarea unor îngrijorări ale societății românești raportat la Ucraina,
„firești și rezonabile” numite de prim-ministrul Românie de anul trecuti, dar pe seama cărora nu s-a făcut
faptic aproape nimic ca să fie rezolvate (sau s-a făcut mult prea târziu).
Comunicarea strategică a României a abandonat inexplicabil tema și interesele
puternic religioase ale românilor din Ucraina, Republica Moldova și România,
lăsând terenul liber pentru proliferarea dezinformării și a unor narațiuni
false ale Federației Ruse care încearcă să se prezinte drept o așa-zisă
„protectoare a ortodoxiei”. Comunicarea strategică a României a înțeles
importanța catalizării societății românești și recrutarea de personal militar
pentru a ne spori securitatea, în schimb a refuzat să fie transparentă
și să stimuleze
patriotismul, singurul care poate convinge un număr semnificativ de oameni să
își apere țara cu arma în mână, riscându-și viața.
Desigur, suntem
conștienți că în privința Ucrainei există și anumite sensibilități istorice bilaterale,
dar modul în care au fost abordate acestea a reprezentat unele dintre cele mai
grave deficiențe ale StratCom a României, lăsând terenul liber pentru
manipulare și ratând o oportunitate unică de a rezolva aceste chestiuni
definitiv și de a rezolva o reconciliere istorică între societățile română și
ucraineană. Ratarea acestei oportunități de a rezolva aceste chestiuni va
continua să reprezinte o problemă în relațiile bilaterale, dacă nu abordăm
problemele în mod responsabil și rapid. Așa cum a reușit Polonia să își educe
proprii cetățeni în spirit patriotic pentru a contracara acțiunile și
narațiunile Federației Ruse, comunicând strategic fără să își
ascundă sau să își mutileze propria istorie, în același timp
convingându-și proprii cetățeni de importanța ajutorării Ucrainei, așa cum
Volodimir Zelenski a putut
omagia civilii polonezi masacrați de ucraineni în 1943, la fel ar fi
trebuit și comunicarea strategică românească să nu evite total sensibilitățile
bilaterale comune între România și Ucraina, ci să le rezolve, să nu încerce în
mod vizibil să ascundă sub preș istoria națională care ar fi putut stimula
patriotismul și opoziția la narațiunile false ale Federației Ruse. Până la
urmă, ar fi trebuit să aibă mult mai mult curaj în abordarea atât narativă, cât
și pragmatică în rezolvarea concretă a acestor dosare bilaterale și susținerea
intereselor societății românești.
Iar societatea
românească a observat această lipsă de asumare, această lipsă de curaj în
narațiunile și faptele reprezentanților României, tocmai de aceea, în mod
paradoxal, un personaj ca Viktor Orban, care militează narativ și practic
pentru desuveranizarea României, care a spus explicit că el nu a
recunoscut actualele granițe ale României, este tot mai apreciat în
România. Din nou, pe fondul terenului lăsat gol de comunicarea reprezentanților
României, care evită orice asumare sau luare de poziție.
Mai ales în regiunea
noastră, dar și oriunde în lume, dacă nu ai un grad înalt de încredere în
instituții, în reprezentanți și nu ai un grad ridicat de patriotism și de
coeziune societală, nu se poate vorbi despre un grad înalt de securitate pe
termen mediu și lung. Iar Viktor Orban, Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan,
dar și alții, joacă pe termen lung. Barry Buzan, unul dintre fondatorii Școlii
de la Copenhaga, spunea
despre securitatea societală că „În relațiile dintre state, amenințările
externe semnificative asupra nivelului social ajung până la atacuri la adresa
identității naționale, căzând astfel cu ușurință în domeniul politic.” (p. 164)
Citând aceasta, ar trebui să ne întrebăm unde suntem noi astăzi cu identitatea
națională, în contextul unui război la granițe, unde suntem cu comunicarea
strategică instituțională pe teme de identitate națională, de ce nu putem
atrage personal militar și de ce domeniul politic refuză explicit de ani de
zile să cultive identitatea națională și patriotismul, singurele care pot
contribui decisiv la securitatea noastră în acest context regional turbulent și
singurele care ne pot face să fim un aliat solid și de încredere la hotarele
Uniunii Europene și NATO.
Metodologie
Metodologia constă,
în principal, în analizarea unor declarații făcute de oficiali români de rang
înalt cu privire la direcția comunicării strategice pe teme relevante pentru
România în contextul războiului din Ucraina. În plus, am realizat un studiu de
caz asupra unui episod semnificativ de comunicare strategică din partea
reprezentanților români și un studiu de caz asupra comunicării strategice a
Poloniei cu privire la războiul din Ucraina. De asemenea, am încercat să oferim
sugestii și explicații cu privire la impactul comunicării strategice a României
asupra mediului intern și extern. Acolo unde a fost aplicabil, am inclus date
cantitative relevante pentru a sprijini analiza noastră. Nu am analizat
declarații sau documente emise de instituțiile de apărare sau Armata Română, în
principal pentru că direcțiile generale ale comunicării strategice, în sensul
de a nu menționa nimic despre ajutorul militar acordat Ucrainei, au fost
stabilite de factorii de decizie politică și nu de personalul militar. Au
existat excepții, când armata română a avut voie să comenteze asupra unor
aspecte explicite, și a făcut-o în mod profesionist, de exemplu în legătură cu
stabilirea unor facilități
de pregătire pentru piloții de F16 în România, care ar fi de asemenea benefice
și pentru piloții ucraineni, iar mai recent comentarii
cu privire la sistemul Patriot pe care România l-a donat Ucrainei. Aceasta este
poate cea mai semnificativă excepție, și una foarte recentă, după doi ani și
jumătate de război, în strategia de a nu face public niciun ajutor militar
acordat Ucrainei. Mai mult, se pare că a venit la cererea președintelui SUA și
nu din inițiativa părții române.
Limitele analizei
Limitările acestei
analize se regăsesc în informațiile clasificate (diplomatice, de intelligence
etc.) care ar putea fi invocate că au jucat un rol în construirea strategiei de
comunicare strategică a României și la care nu am avut acces. Aceste elemente
ar fi putut juca un rol în construirea unei strategii de comunicare mai
rezervate, mai prudente decât în alte țări.
Cu toate acestea, în
primul rând, toate țările din regiunea noastră, precum Polonia, Statele Baltice
sau alte națiuni, au avut strategii diferite față de România în ceea ce
privește comunicarea în contextul războiului din Ucraina. În 2023, renumitul
Institut Kiel pentru Economia Mondială a furnizat un Index de
Transparență pentru ajutorul oferit Ucrainei, iar România s-a clasat
pe penultimul loc, chiar în spatele unor țări precum India și China, care au
ajutat, într-o anumită măsură, Federația Rusă. În ceea ce privește donațiile
militare către Ucraina, același Institut Kiel arată că,
până în iunie 2024, România era singura țară din regiune, în afară de țările
tradițional apropiate de Federația Rusă, cum ar fi Austria, Ungaria, Cipru sau
Malta, care nu a făcut publice niciun fel de donații militare către Ucraina.
Singurele țări care nu au făcut publice donații militare către Ucraina, conform
bazei de date a Institutului Kiel, erau România, Austria, Cipru, Ungaria,
Irlanda, Elveția, China, Taiwan și India (IFW Kiel
2024). Abia recent, în raportul din 2025 al aceluiași Institut Kiel apar
câteva cifre (probabil mult subestimate) în privința ajutorului acordat de
România, dar impactul lor public și mediatic este zero după aproape 3 ani de
război în care nu ai vorbit deloc despre aceste ajutoare, în contextul în care
nici astăzi nimeni nu le explică, în timp ce i se pretinde societății să facă
sacrificii în continuare.
În al doilea rând, ar
fi dificil de susținut că beneficiile aduse de această strategie de comunicare
României depășesc prejudiciul adus imaginii României și importanței sale
geopolitice și politice în regiune. Nu există niciun eveniment semnificativ
care să indice o creștere a greutății politice sau geopolitice a României în
regiune ca rezultat al adoptării acestei strategii de secretizare a
ajutoarelor acordate, ba chiar dimpotrivă.
În al treilea rând,
lipsa de responsabilitate față de publicul român în chestiuni legate de
războiul din Ucraina, precum și deficiențele în comunicarea strategică, au dus
la ratarea unei oportunități de a mobiliza societatea românească în fața
amenințării reprezentate de Federația Rusă. De asemenea, a lăsat loc pentru
răspândirea de știri false, teorii ale conspirației, manipulări informaționale și polarizări
societale care au
favorizat Federația Rusă, și s-a ratat oportunitatea de a crește încrederea și
respectul față de instituțiile esențiale pentru România.
De asemenea, în
construirea acestei strategii ar putea fi invocate anumite percepții ale
publicului român cu privire la războiul din Ucraina, în special cele legate
de necesitatea de a opri războiul, în loc de a continua sprijinirea
Ucrainei până când aceasta va recupera teritoriile ocupate de Rusia. Aceste
percepții se situează undeva între cele ale cetățenilor polonezi și maghiari. Aceste percepții cu privire la
războiul din Ucraina și necesitatea de a continua sprijinul pentru Ucraina vor
continua, cel mai probabil, să scadă, pentru că cetățenii români nu sunt
informați public despre acest sprijin,
din cauza lipsei de informații despre ajutor și necesitatea acestuia (în fața
unei societăți, este dificil să argumentezi necesitatea oferirii unui ajutor,
dar să menții un secret complet cu privire la ajutor), dar și din cauza
adâncirii unei crize economice care poate fi, parțial, imputată modului în care
politicienii români au abordat ajutorarea Ucrainei în detrimentul unor interese
naționale. La un
anumit nivel, aceasta înseamnă totuși că
StratCom-ul românesc nu a reușit să facă cetățenii români să înțeleagă
gravitatea situației din regiune și reconfigurările radicale de securitate care
au loc chiar acum, sub ochii noștri.
Dar este de asemenea evident că StratCom-ul românesc a fost privat de unele
dintre instrumentele necesare pentru a face societatea conștientă de aceste
aspecte.
Pe de o parte,
comunicarea strategică a României a reușit foarte bine în încercarea de a
menține calmul în societate, aspect esențial în orice criză, dar pe de altă
parte, trebuie să existe un echilibru cu importanța atragerii atenției asupra
faptului că asistăm la o reconfigurare radicală a securității regionale și că
lucrurile nu vor mai reveni la cum erau înainte de izbucnirea acestui război. Este nevoie de transparență și de o
comunicare clară a obiectivelor României, nu doar de declarații generale de
tipul „obiectivul nostru este să ajutăm Ucraina”. Pentru societatea internă,
România trebuie să aibă și alte obiective și trebuie să existe o anumită
asumare a responsabilității pentru ceea ce se face sau pentru ceea ce nu se
face.
Ce este Comunicarea Strategică (StratCom)?
Nu există o definiție
universal acceptată a Comunicării Strategice (StratCom). Cu toate acestea,
există mai multe definiții relevante, iar toate subliniază importanța
utilizării comunicării pentru a atinge anumite obiective proprii. O definiție
bine cunoscută, oferită de Hallahan, Holtzhausen, van Ruler, Verčič și
Sriramesh (2007), în articolul „Defining Strategic Communication” din International Journal of Strategic
Communication, 1(1), 3–35, descrie Comunicarea Strategică astfel:
„utilizarea intenționată a comunicării de către o organizație pentru a-și
îndeplini misiunea” (p. 3). NATO a definit StratCom într-un document
din 2011 drept: „Utilizarea coordonată și adecvată a activităților
și capacităților de comunicare NATO – Diplomație Publică, Afaceri Publice,
Afaceri Publice Militare, Operațiuni Informaționale și Operațiuni Psihologice –
în sprijinul politicilor, operațiunilor și activităților Alianței, și pentru a
avansa obiectivele NATO” (vezi PO(2009)0141) (pp. 33-34).
Evident, unul dintre
principalele obiective comune (sau obiectivul comun) al Comunicării Strategice
a Poloniei, a Statelor Baltice, a României și a majorității celorlalte țări
NATO a fost și încă este să ajute Ucraina să se apere și să contracareze
invazia rusă. Dar toate aceste alte țări păreau să aibă și alte obiective
proprii, așa cum au afirmat
reprezentanții polonezi: „Principalul element în strategia
informațională continuă a ministerului este sprijinirea internațională a
Ucrainei, contracararea campaniilor de dezinformare rusești și consolidarea poziției globale a Poloniei”
(p. 40). A avut Comunicarea Strategică a
României și alte obiective proprii sau singurul obiectiv a fost legat de
Ucraina? Pentru că a nu aborda în mod corespunzător preocupările și interesele
propriei societăți, atunci când vine vorba de episoade de comunicare, poate
avea efecte negative rapide și poate aduce daune obiectivului comun, precum și
societății respective.
1. Comunicarea strategică ce nu s-a făcut
În cele de mai jos nu
vom încerca să dovedim în ce a constat comunicarea strategică a României
raportat la ajutorul militar oferit Ucrainei de către România, pentru că
aceasta nu a existat. Refuzul de a mediatiza orice în această privință, unic la
nivel internațional și care a adus prejudicii semnificative de ordin politic și
mediatic României, a fost în mod explicit enunțat și de Ministrul Afacerilor Externe
al României în 2023, cât și de președintele României, mai recent, în 2024, dar
și în multe alte episoade anterioare. Vom cita un episod relevant de comunicare
strategică pe această temă, într-un interviu mediatizat la BBC în 2023:
„Stephen
Sackur: Statele europene partenere sunt foarte clare în privința dimensiunii
ajutorului militar pe care îl oferă (n.r.
Ucrainei), dvs îl țineți secret, de ce?
Ministrul
Român de Externe:
Deoarece aceasta este politica guvernului meu, noi considerăm că este mai
eficient în acest fel (…)
Stephen
Sackur: Alții
oferă tancuri, alții, Polonia, Slovacia, dau avioane militare, spuneți-mi, dvs
ce ați oferit Ucrainei?
Ministrul Român de Externe: Nu comentez pe această temă, după cum v-am
spus.
Stephen Sackur: Știu că nu îmi veți spune detaliile, dar ați furnizat
tancuri, artilerie grea?
Ministrul
Român de Externe: Îmi
pare rău, nu comentez pe această temă, pentru că aceasta este politica guvernului
meu, după cum tocmai v-am spus.
Stephen
Sackur: Vedeți
dvs, sunt oameni din interiorul țării dvs și parteneri externi care cred că România
dă foarte puțin (nr. Ucrainei).
Ministrul Român de Externe: Ei bine, nu comentez pe această temă.
(…)”
Sursa: BBC.
Așadar, cuvintele de
ordine ale comunicării strategice românești pe tema ajutorului acordat Ucrainei
erau și sunt „nu comentez”. Probabil că sunt cea mai nefericită alegere de
cuvinte într-o comunicare strategică pe un subiect de o asemenea amploare și cu
un asemenea impact.
Reiterăm ceea ce am
spus anterior, una dintre limitele analizei noastre este faptul că există
informații clasificate la care nu avem acces, dar, evident, oficialii
guvernamentali au avut. Cu toate acestea, din motivele principale menționate
anterior, nu considerăm că astfel de informații ar putea susține construcția
unei Comunicări Strategice atât de radical diferite în România comparativ cu
toate celelalte țări din regiune. Mai mult, prejudiciile semnificative aduse
României de această secretizare totală a ajutorului acordat Ucrainei reies și
din interviul citat mai sus, când jurnalistul Stephen Sackur îi spune explicit ministrului
român că din cauza acestei secretizări totale „sunt oameni din interiorul țării
dvs și parteneri externi care cred că România dă foarte puțin (nr. Ucrainei)”. Așadar,
nu numai că această abordare nu ne-a ajutat să ne construim o imagine pozitivă
la nivel internațional, de care avem mare nevoie, dar mai mult, ne-a conturat o
imagine negativă chiar în momentele în care toate statele lumii democratice se
întreceau în a mediatiza ajutoarele acordate Ucrainei.
Pentru că mesajul comunicării strategice la nivel intern și
global era că ajutoarele acordate Ucrainei erau ajutoare acordate pentru
apărarea democrației, iar dacă România nu le mediatizează, „nu comentează” nimic
despre cum ajută, însemna în ochii publicului extern și intern că România nu
ajută democrația.
(va urma)
Matei Blănaru
este expert LARICS și doctorand al Universității din București.
