Și poate tocmai asta le face mai greu de dus: că nu sunt evidente, nu vin în valuri mari, ci în picături dese, care sapă adânc. Săptămâna asta am bătut iar drumurile țării. Am fost în locuri unde asfaltul nu a ajuns, dar demnitatea da. Am stat de vorbă cu oameni simpli. Pe limba lor. Fără ocolișuri, fără vorbărie politică. Oameni supărați, îngrijorați, dar – atenție – nu speriați. Nici vorbă de panică sau abandon. Dimpotrivă. O liniște tăcută, dar hotărâtă. Un fel de „hai să vedem ce e de făcut”.
Românul, oricât l-ai încerca, duce. Neamul nostru a fost trecut prin atâtea încât și-a dezvoltat o carapace. Nu una rece, ci una care păstrează vie în interior speranța, credința și răbdarea. Am simțit-o din plin în întâlnirile mele de zilele trecute. Da, sunt probleme. Prețuri care cresc, salarii care nu țin pasul, promisiuni care vin din toate direcțiile și nu se așază nicăieri. Și totuși, românul se uită înainte. Nu pentru că nu vede ce e în jur, ci pentru că a învățat că dacă stă pe loc, se afundă.
Mi-au spus: „Trecem și peste asta”. Și știți ce e uimitor? Că nu o spun cu cinism sau cu amărăciune, ci cu o seninătate care vine din obișnuință. „Ne descurcăm cum putem. Mai strângem, mai renunțăm, dar n-o să stăm cu mâinile în sân”. Am văzut în ochii lor un fel de înțelepciune tăcută. Nu cerșesc, nu plâng. Caută soluții. Întreabă ce urmează. Cum ne pregătim. Vor claritate. Nu miracole, nu ajutoare de formă. Vor să știe ce e loyal.
Avem milioane de români în afara granițelor. Și ei o duc greu. Un greu diferit, dar greu. Trăiesc într-o rigoare care nu e a lor, într-o societate care nu i-a călit ca acasă. Vorbesc cu ei. Îi ascult. Și știu că, deși dorul îi macină, tot în România își pun speranța. Pentru că, în ciuda tuturor lipsurilor, aici simt că pot înțelege viața, așa cum e ea: cu bune și cu rele, dar pe înțelesul sufletului românesc.
Și totuși, ceva trebuie spus limpede: nu putem duce la nesfârșit. Să înduri e o calitate, dar și o capcană. Dacă rămânem doar în registrul răbdării, nu mai apucăm să construim. Nu ne mai ridicăm capul din ziua de azi ca să vedem ce vine mâine. Rezistența nu e suficientă. Avem nevoie de viziune, de strategie, de o schimbare care să vină de jos în sus. De la oamenii care gândesc, care aleg, care nu mai acceptă orice. Adevărata tărie nu înseamnă doar să nu cazi, ci și să știi încotro mergi.
Din păcate, încă trăim într-o cultură a improvizației. Prea mulți conducători care joacă roluri, care vorbesc mult și nu spun nimic. Iar între timp, omul simplu își face singur socotelile, se bazează pe el, pe vecin, pe familie. Asta e forța reală a României – dar nu e suficient. Trebuie să ieșim din logica „merge și-așa”. Trebuie să cerem mai mult, să construim mai temeinic, să ne alegem lideri care pricep că răbdarea poporului nu e o scuză pentru haos.
Dragii mei, nu scriu ca să vă dau lecții. Scriu ca să spun ce am văzut, ce am simțit, ce am înțeles. Mergem înainte, așa cum am făcut-o mereu. Dar să mergem cu ochii deschiși. Să nu mai fim doar poporul care îndură, ci poporul care schimbă.
Dragii mei, noi ne vedem vinerea viitoare de pe altă parte a pământului, cu sănătate, în tempo și siguranță. Doamne ajută!
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
