Rectorul SNSPA, Remus Pricopie, analizează demiterea „amiabilă” a lui Ludovic Orban din funcția de consilier prezidențial al președintelui Nicușor Dan, într-un editorial amplu, publicat în „Revista Cultura”. Deși nu există suficiente informații publice pentru a stabili motivele ruperii colaborării, Pricopie explică din perspectivă instituțională de ce astfel de episoade sunt frecvente și de ce funcția de consilier prezidențial este adesea neînțeleasă.
„Demiterea „amiabilă” a lui Ludovic Orban de la Cotroceni, după doar o lună de mandat, este știrea politică a acestor zile. (…) Relația dintre Nicușor Dan și Ludovic Orban părea (…) una dintre cele mai stabile și mai bine înțelese”, scrie rectorul SNSPA, subliniind că sprijinul oferit de Orban în 2020 și 2025 părea să fi creat „un arc de încredere dificil de imaginat că s-ar putea rupe atât de repede”.
Pricopie atrage atenția că ruptura a generat „întrebări, speculații și interpretări partizane”, însă avertizează că, în lipsa unor date factuale, „orice diagnostic ar fi un exercițiu superficial”.
Rolul consilierului prezidențial
Rectorul subliniază că funcția de consilier prezidențial este profund neînțeleasă în România, fiind percepută adesea ca o poziție executivă sau politică, deși, în realitate, este strict dependentă de mandatul președintelui.
„Consilierul prezidențial (…) nu are putere executivă proprie, nu poate lua decizii în nume propriu, nu emite acte normative și nu poate reprezenta instituția statului fără mandat explicit. Puterea sa este una derivată”, subliniază Remus Pricopie.
Acesta explică faptul că, în democrațiile consolidate, consilierii sunt în primul rând experți, nu persoane cu agendă politică proprie, și că discreția este o parte esențială a profesiei.
„Puterea lor nu vine din vizibilitate, ci din discreție; nu vine din zgomot, ci din rigoare”, notează Pricopie.
„Cotroceniul, laborator de resurse umane”
În continuare, Pricopie arată că, în România post-1990, rolul consilierului prezidențial a căpătat „o coloratură suplimentară”, fiind adesea o recompensă politică sau o etapă intermediară spre funcții înalte.
„Cotroceniul a fost, într-o bună măsură, un „laborator de resurse umane” pentru aparatul de stat: un spațiu de observare, de selecție, de testare și, uneori, de legitimare publică.” Structura Administrației Prezidențiale diferă în funcție de stilul președintelui: unii preferă consilieri tehnici, alții creează „un cabinet amplu, aproape paralel cu Guvernul”, susține profesorul.
În editorial se analizează și zona cea mai puțin vizibilă a influenței din jurul unui președinte: consilierii informali, consilierii onorifici și persoanele din viața privată care pot influența decizii în mod neoficial.
„„Vocea din seară” nu poate fi reglementată. Dar ea există. Uneori este discretă, alteori este însoțită de tone de articole de presă de scandal, dar în toate situațiile reprezintă o constantă, cu valori variabile, care obligă consilierii profesioniști la precauții suplimentare. În astfel de ecuații complicate se joacă stabilitatea unui cabinet prezidențial. Iar lucrurile devin și mai sensibile în anii premergători unei campanii pentru al doilea mandat, când rolul consilierilor se suprapune inevitabil cu logici de campanie, comunicare, negociere și strategie. Atunci, diferența dintre consilierul tehnic și consilierul politic devine vizibilă, tensiunile cresc, iar riscul de ruptură se amplifică. Aproape toți președinții lumii au trecut prin astfel de momente”, scrie profesorul.
Exemple internaționale: Fauci, Cummings, Selmayr
Pentru a arăta că tensiunile dintre lideri și consilieri sunt normale, rectorul SNSPA oferă trei exemple:
-
Anthony Fauci, consilier devenit involuntar figură politică în timpul pandemiei, exemplificând riscul politizării expertizei tehnice.
-
Dominic Cummings, strategul lui Boris Johnson, îndepărtat după conflictul cu cercul familial al premierului.
-
Martin Selmayr, șef de cabinet al lui Juncker, acuzat că acumulase prea multă putere în Comisia Europeană.
Toate aceste exemple arată „fragilitatea” funcției atunci când liniile dintre expertiză, influență și politică se estompează.
În final, rectorul SNSPA susține că un „consilier prezidențial (…) nu este un actor politic autonom. Este un profesionist care trebuie să înțeleagă că legitimitatea nu îi aparține, ci îi este împrumutată de președinte”, iar ruptura dintre președinte și consilier este, în majoritatea cazurilor, „o corecție necesară a unui echilibru instituțional subtil”.
„Consilierul prezidențial într-o democrație nu este o voce concurentă, nu este un actor politic autonom, nu este un „al doilea președinte”. Este un profesionist care trebuie să înțeleagă că legitimitatea nu îi aparține, ci îi este împrumutată de președinte. Iar președintele primește această legitimitate de la cetățeni. Când această arhitectură se destramă, lucrurile nu mai pot continua. Iar „rezolvarea problemei” – oricât de spectaculoasă ar fi în spațiul public – este doar o corecție necesară a unui echilibru instituțional subtil. În cele din urmă, deși oamenii modelează instituțiile, această modelare nu poate depăși sau ignora mandatul inițial pentru care instituția respectivă a fost creată. Iar atunci când vorbim despre Administrația Prezidențială, întreaga arhitectură de putere este desenată în jurul mandatului constituțional al președintelui, așa cum este el definit de legea fundamentală. Prin urmare, funcția de consilier prezidențial rămâne una dintre cele mai sensibile expresii ale acestei realități: un rol în care influența este reală, dar puterea este întotdeauna limitată de liniile de putere stabilite de președinte”, conchide rectorul.