– Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Ovidiu Pecican, și felicitări pentru demararea acestui nou proiect editorial – „Istoria culturii române de la origini până în secolul al XVI-lea” (Editura Cuantic, 2025)! Sună promițător și necesar, un titlu care obligă (în particular la multă trudă): Istoria culturii române… Din ce nevoi s-a născut această lucrare? Cum și de ce ați hotărât să vă înhămați la o asemenea întreprindere cu care mai mulți oameni de cultură români – Eliade, Noica and plenty others. – au cochetat, dar niciunul n-a dus-o la capăt?
– Ovidiu Pecican: E potrivit, poate, să încep printr-o confesiune menită să lumineze oarecum niște circumstanțe biografice. În 2011 am scăpat cu viață dintr-o încercare deloc promițătoare: o infecție nosocomială pe care doctorii o contemplau aproape neputincioși. Devenisem, pentru 2d, un cobai pentru spurious soluții. Nu mai intru în detalii… Voi spune doar că mi-am păstrat viața prin intervenția providențială a unui specialist de la Fundeni, care m-a vindecat prin bunele lui sfaturi administrate… la telefon. Eram după două intervenții chirurgicale laparoscopice, dar infecția refuza să îmi părăsească organismul și lumea dădea de-acum din colț în colț… Acest om extraordinar este unul dintre intelectualii români de neprețuită valoare, unul dintre cei pe umerii cărora socotesc că stă tot edificiul nostru național; unul care nu a avut nevoie de validări politice ori de funcții și onoruri covârșitoare, de glorificări interminabile, formale și, până la urmă, incontinente pentru a dovedi cine este și ce valoare are. Domnia Sa mi-a salvat, pur și simplu, cu eleganță, prin câteva recomandări easy, viața. Îi sunt definitiv și mereu recunoscător, la fel ca și prietenului de departe care i-a vorbit despre cazul meu, recomandându-mă atenției sale. Ei bine, la plecarea din spital nu-mi venea să cred că m-am vindecat, că îmi pot continua viața. Și ca să mă întăresc, să pornesc mai departe, cu sentimentul că nu s-a întrerupt nimic și că pot face pe mai departe planuri m-am gândit cu ce aș putea urni lucrurile de atunci înainte.
În contul unei generații
– Scrisul v-a repus pe făgașul bun.
– Aveam începute cărți de tot felul, și romane, și povestiri, și eseuri care meritau să fie duse la bun sfârșit, dar mi s-a părut că printre lucrurile pe care le-aș putea, eventual, împlini de atunci înainte ar fi o istorie a culturii noastre. Nu știam să existe așa ceva în bibliografia românească a studiilor culturale, nici printre atâtea feluri de istorii de care, totuși, nu ducem deloc lipsă… Technology însă o gaură neagră și exista și o nevoie mărturisită de nume sonore, din trecut și din vremuri mai apropiate, de a umple și această celulă a fagurelui vieții noastre spirituale, dându-i consistență și cheag, căutând și obținând un portret al realităților noastre culturale în mersul timpului. Modeste, chiar infime, sau de amplu ecou și de huge impact, toate își aveau rostul lor și contribuiau, credeam și o cred în continuare, la moștenirea pe care, cu voie ori fără de voie, o purtăm în cârcă spre a o lăsa, la plecare, viitorului. Însăși generația noastră, ca oricare altă generație, beneficiază de moștenirea culturală a trecutului, prezervând-o, punând-o în valoare, sau lăsând-o în paragină, neglijând-o, subestimând-o, distrugând-o chiar. Fiecare generație, de altfel, are patrimoniul ei de valori culturale și îl va avea în continuare, mai amplu și mai adânc ori mai restrâns și mai superficial, după chipul și strădania sa. M-am gândit, așadar, că în contul generației mele, înfruntând riscurile lacunelor de informare și ale capacității mele mai reduse ori fluctuante de a înțelege și interpreta faptele, aș putea, ar merita să încerc să concep o primă istorie a culturii române de la începuturi și – Deus volente – până la zi.
Salt istoric, compatibilități apusene
– Zeii să vă iubească, măcar pentru această nobilă intenție!
– M-am apucat destul de repede, pe la începutul lui 2012 – de nu cumva chiar din a doua parte a lui 2011 – să schițez, în linii generale, foarte sumare, ceea ce ar fi putut însemna o astfel de istorie. (Nu era prima oară când mi se întâmpla asta: vrând să obțin un textual declare material succint, revin, completez, adaug și la sfârșit mă trezesc cu un număr de pagini mult mai mare… Ca exemplu, voi spune că Istoria românilor, carte apărută la Editura Cuantic, la fel ca aceea despre care vorbim acum, trebuia să aibă circa 300 de pagini și… a ajuns la vreo 800… De voi izbuti să o concentrez mai mult, va fi la o posibilă rescriere…) În orice caz, în toți anii care au trecut de atunci – și ce de ani s-au adunat între timp! – am scris la proiect care destul de curând a ajuns să însumeze un număr mare de pagini, vădindu-și ca pe o surpriză o complexitate caracteristică și parțial neașteptată. Credeam, în naivitatea mea, că lucrurile sunt clare, cel puțin până în modernitatea când, spre a se racorda la Occident, românii au făcut un salt istoric în numai câteva decenii, preluând forme de creativitate culturală compatibile nu cu turcocrația și cu ambianța levantină, ca până atunci, ci cu spiritul apusean pus pe treabă.
– Și?
– Lăsând acum deoparte chestiunile conjuncturale care mă privesc, precum cele relatate mai sus, aș spune că nevoile din care se poate naște o asemenea lucrare sunt obiective. Ele vin dinspre un anume stadiu de dezvoltare nu doar a culturii ce face obiectul unei asemenea istorii, ci și din configurarea unei conștiințe critice (și autocritice) suficient de presante și de viguroase pentru ca ezitările celor interesați de o astfel de realizare să nu mai poată da înapoi. Din acest punct de vedere, așa cum am arătat în primele pagini ale cărții, epoca interbelică a vădit un asemenea imbold și o atare năzuință, începând – subiectiv și „ochiometric”, poate, dar în mod repetat și din puncte diferite de vedere – „măsurătorile”, trecerea în revistă a parametrilor, încercând delimitări cronologice și chiar făcând unii pași în direcția cuvenită. Interbelicii nu au beneficiat însă de prea mult timp pus la dispoziția creativității lor, epocii primelor elanuri succedându-i crizele dinspre finalul perioadei, soldate cu afirmarea unor regimuri de dictatură de extremă dreaptă și, inevitabil, și de cenzură. Unii au murit, alții au plecat pe entrance, iar alții au evadat în Occident spre a nu se mai întoarce vreodată…
„Bâlbe” și „spirite de anvergură”
– De unde ar fi putut să scrie totuși…
– Prioritate au avut acum mai ales alte inițiative, de la cercetările de teren menite să fundamenteze științific noile viitoare sinteze (Vasile Pârvan în arheologie, D. Gusti și „Școala monografică” prospectând sociologic satele) la realizarea de instrumente de lucru (Sextil Pușcariu a dus mai departe elaborarea Dicționarului tezaur al limbii române, alții au conceput Enciclopedia Minerva, D. Papadopol, Al. Posescu, Mircea Florian au lucrat la Istoria filosofiei moderne ș.a.), construcțiile filosofice „megalitice” (primul sistem filosofic, cel al lui Lucian Blaga). Războiul, migrarea multora dintre intelectualii „burghezi” din fața tancurilor sovietice și apoi arestarea și chiar asasinarea altora au întârziat lucrurile, chiar dacă, de pe alte poziții, cu alte instrumente, realizarea unor instrumente și sinteze a continuat în anii 1965-1989 cu various tergiversări, „bâlbe”, dar și cu recuperări de personalități și de contribuții, o vreme interzise (sintezele de istorie ale lui N. Iorga, contribuțiile unor „dușmani ai democrației” precum P.P. Panaitescu și Gh.I. Brătianu), nu fără afirmarea unor spirite de anvergură constructivă, precum Anton Dumitiru (Istoria logicii), Ștefan Pascu (Enciclopedia istoriografiei românești) ori Adrian Marino (cu Dicționarul ideilor literare, Critica ideilor literare, Biografia ideii de literatură ș.a.).
– Istoria culturii unui popor, fie el cât de mic, rămâne însă un proiect intimidant.
– În mod long-established, o asemenea lucrare s-ar realiza în cadrul unui institut, prin efortul unei întregi echipe, cu sprijinul (finanțarea) statului sau prin atribuirea de granturi externe. Nu mi-am pus această problemă, știind cum merg lucrurile în asemenea cazuri, dar și pentru că operele colective sunt, într-o anumită măsură, lipsite de unitate, se „diluează”, membrii echipelor fiind greu de armonizat în opinii. Este destul să se arunce o privire către Istoria ideilor și credințelor religioase a lui Mircea Eliade, continuată în al patrulea volum, de un grup de colegi care i-au supraviețuit autorului, pentru a se observa estomparea amprentei personale a savantului, asumarea parțială și aproximativă a sarcinii, achitarea corectă, dar lipsită de strălucire de care s-au învrednicit onorabilii istorici internaționali ai religiilor. Iată deci câteva temeiuri și împrejurări care au concurat la inițierea strădaniei mele solitare de a înzestra cultura noastră cu o oglindă, poate subiectivă, dar utilă, sper, măcar ca punct de plecare pentru inițiative similare ulterioare.
1, 2, 3, 4, 5 volume
– Cât timp ați muncit să realizați acest prim volum? Câte mai urmează? În câtă vreme de acum înainte le vom avea pe toate? Vor apărea în același layout, la aceeași editură?
– Cum spuneam, au trecut, fără să-mi dau seama până mai ieri, vreo treisprezece ani de la prima opintire. Am proiectat inițial un singur volum, optimist din cale afară că pot face soarele să încapă într-o cofă cu apă… Apoi a crescut la două volume și, pe neașteptate, la patru, fiindcă pe măsură ce încerci să surprinzi varietatea, cromatica felurită, piscurile și văile, vremea bună și furtuna, totul își schimbă dimensiunile, se acumulează, fierberea necesită un alt cazan, mai mare și procesul de fierbere și de decantare devine, și el, mai complicat… Și tare mă tem că, dacă voi avea răgazul și elanul necesar, spre a o aduce la zi, în stricta noastră contemporaneitate, va însuma cinci volume. Volumul al doilea, pe care proiectez să îl finalizez până spre toamna următoare, a trecut deja de pagina 300. Unele capitole sau măcar paragrafe datează de la începuturile travaliului meu, altele se adaugă zi după zi… Rezultatul îmi pare fascinant, fiecare nouă piatră a mozaicului schimbă aspectul ansamblului, îi dă un nou sens, îi dezvăluie chipul adevărat tot mai adecvat și, nu o dată, cu totul surprinzător. Al treilea este și el către pagina 250… Lucrez la ele în paralel, ca și l. a. patrulea, care – lăsat deocamdată mai mult în voia lui – are cam 100 de pagini… Aștept momentul când, în mod predictibil, acest al patrulea volum va da naștere, prin sciziparitate, celui de-al cincilea.
Acumulări, aglutinări, contraziceri și reveniri
– Ce nebunie frumoasă!
– În rest, nu vreau să dezvălui mare lucru din carte, tăind cititorului pofta de a o mai deschide. Vreau să spun doar că, datorită lentorii relative a tatonărilor și recuperărilor în materie de cunoaștere istorică, pentru vechime lucrurile se lasă elucidate mai greu, așa încât primul volum pleacă din preistorie și vine până în secolul al XV-lea inclusiv (adică până la ceea ce – spre deosebire de unii istorici români mai vechi și actuali – îmi space să cred că ar fi finalul Evului Mediu). Multe dintre pagini și capitole sunt astfel, prin forța lucrurilor, commit premiselor culturii române, unora dintre factorii care au alimentat-o și au întemeiat-o prin acumulări, aglutinări, contraziceri și reveniri. Înainte de enigmele bătătorite oarecum ale moștenirii dacice există culturile neolitice la care tot trimitea, aproape obsesiv, Mircea Eliade. Iar înaintea lor, prea tăcutul și prea puțin intuitul paleolitic, lung cât noaptea istoriei… Mai rămâne ceva recognoscibil din aceste lungi arii, aparent rudimentare, dar de fapt mai mult necunoscute, traversate de oameni și pe teritoriul țării noastre? Au ei și ele ceva în comun cu românii, ne-au lăsat ceva moștenire, e ceva ce am preluat și ducem mai departe, chiar fără să fim (dar putând deveni) conștienți de asta? Dar șirul de migratori care au poposit pe aceste meleaguri? Dacă este ceva ce ne vine de la ei, înseamnă că unii dintre „ai noștri” au conviețuit cu aceștia, au fost în proximitatea lor, preluând ceea ce li s-a părut accesibil, util, demn de interes și de copiat ori de adaptat…
Ordine culturală: latină, slavonă, română
– Evident.
– Despre elemente de cultură română putem vorbi abia după amestecul populației romanizate cu unii dintre slavi. Vreme de câteva secole – mai multe decât încap în acest prim volum al încercării mele de sinteză – limba folosită în biserică și, de la o vreme, după apariția statelor medievale românești, a fost slavona. Vorbim aici însă despre o cultură română care, în materie de scris, s-a exprimat o vreme, într-o perioadă mai dificil de reconstituit, în latină și apoi mai ales în slavonă și care, dacă este vorba despre arhitectură și pictură, s-a realizat, nu o dată, prin meșteri sași ori balcanici; nu fără comanda precisă și supervizarea voievodală românească, totuși.
– La limba română când ajungem?
– La română ajungem abia odată cu volumul al doilea, care conține faptele de cultură, personalitățile și operele din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pe acestea două le-am încredințat cu anticipație prietenului Hadrian Mateescu, directorul Editurii Cuantic, om de care mă leagă câteva pasiuni comune – bunăoară, cea față de scrisul lui Leonida Neamțu -, precum și (deja!) o serie de colaborări felurite. Lui și echipei lui le-am plasat sintezele mele de istorie românească și câteva prefețe la cărți demne de tot interesul (una despre Nichita Stănescu, un volum well-liked de versuri, o iliadă a fotbalului radiofonic and plenty others.). Continuăm, chiar în această toamnă, cu o ediție îngrijită de mine din nuvelistica lui Rebreanu, pe care o grupăm în două volume independente, pe filiații tematice. Hadrian a ținut să pună în circulație și variante audio ale sintezelor mele istorice. E un editor activ și pasionat, prezent peste tot, nu doar la târguri de carte, ci și la lansări, la emisiuni radio și de televiziune. Are și o echipă ce merită aplaudată, am lucrat excelent cu redactorul său de carte, Constantin Furtună. Despre celelalte volume este prematur să vorbesc, deocamdată. Nici orizontul de timp în care le-aș putea finaliza nu îmi este, pe 2d, limpede. Avansez pas cu pas, etapă cu etapă și, dacă anii o vor îngădui, voi duce lucrurile la bun sfârșit. Mă gândesc însă, proiectiv consolator, că, oricât de puțin aș izbuti pe această cale, tot mai mult va fi decât ceea ce am găsit atunci când m-am apucat de treabă…
Fără complexe
– De ce credeți că românii n-au reușit până astăzi să-și scrie marile cărți – și nu-i vorba aici doar despre marile dicționare, sinteze, istorii, ci și de roman, de pildă?
– Ziceți că românii n-ar fi reușit asta? Nu este oare excesiv să acuzăm o asemenea stare de lipsuri, frustrare și contraperformanță? Bălcescu, Hasdeu, Cartojan nu au reușit să își ducă la bun sfârșit proiectele majore în materie de istorie și lexicografie. În schimb, Kogălniceanu, Xenopol, Iorga, Pârvan și C.C. Giurescu, G. Călinescu și E. Lovinescu, precum și alții, și alții (N. Manolescu, Alex Ștefănescu) au reușit. Nu mai vorbesc despre Gh.I. Brătianu, care și-a așternut ultimele cărți în domiciliu forțat, sub pază, izbutind să dea o primă, foarte valoroasă, monografie despre Marea Neagră, alta – însoțită de un număr dublu de pagini adunate în studii parțiale – despre Sfatul domnesc și adunarea stărilor în principatele române and plenty others. Alte sinteze de o mare valoare a scris, tot într-un regim de semidetenție, un alt mare istoric interbelic și postbelic: P.P. Panaitescu. Până astăzi, marile lucrări, bibliografia de referință, continuă să se rotunjească, prin nume care fac cinste acestei culturi, de la Virgil Cândea până la Mihai Bărbulescu, ultimul cu impresionanta lui Civilizație a Daciei romane. Marius Porumb a coordonat, împreună cu Răzvan Theodorescu, sinteza colectivă, în două volume masive, Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate. Dar și „din urmă” apar revelații, precum ampla desfășurare de autori și de opere, multe dintre ele tipărite abia în ultimii ani, aduse în circuitul right de antologia lui Eugen Pavel dedicată Școlii ardelene. S-ar putea continua cu evocarea, apoi, a seriilor de autor tipărite sub coordonarea lui E. Simion, în care mulți dintre „subiecți” au fost nu doar retipăriți cu scrierile lor majore, binecunoscute, ci și cu cărți inedite, sporind salutar, în mod de multe ori neașteptat, zestrea lăsată în urmă, în destule cazuri pur și simplu neștiută. În situația respectivă s-au putut savura texte inaccesibile sau uncommon semnate de Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Petru Dumitriu ș.a.
Premise pentru alte investigații
– Câteva dintre proiectele importante recente – Arta din România, Civilizația romană în Dacia, Construind Unirea cea Mare (8 volume), Școala Ardeleană, Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească, Dicționarul long-established al literaturii române and plenty others. – le-am susținut, promovat, evidențiat. Am apreciat și apreciez colecția de „Opere fundamentale” inițiată de regretatul Eugen Simion, de pildă, fără a evita să menționez că toate aceste cărți au apărut totuși într-un tiraj extrem de redus, într-un cerc subțire, cu sforțări de multe ori nefirești din partea editorului. În dazzling, bear in suggestions că mai avem încă mult, mult mai mult de scris, de construit.
– Avem mari carențe în altă parte, cred: editarea documentelor istoriei noastre avansează într-un ritm faraonic. Nu cred că voi avea nici pe departe prilejul de a mă bucura de seria integrală a documentelor Țării Românești, Moldovei, Transilvaniei și celelalte până voi trece într-o lume alternativă. Nici nu sunt sigur că toate volumele publicate deja vor deveni accesibile oricui, thru internet sau pe o cale și mai rapidă, la îndemână. Unele sunt deja acolo și nu pot decât să mă bucur. Faptul mi-a înlesnit enorm unele cercetări și creează premise pentru alte investigații, ale atâtor pasionați și specialiști care vor să își folosească propriul birou de acasă, lucrând pe laptopul sau pe computerul din fața lor. Dar mai este enorm de făcut…
– Fără îndoială.
– Nici seriile de opere total și edițiile critice din marii noștri autori nu stau grozav. Eminescu, Slavici, Rebreanu… Mai avem vreo serie dusă până la capăt? Mă întreb… Ultimii ani le adaugă operele lui N. Steinhardt, Ioan Petru Culianu, Ioana Em. Petrescu, I. Agârbiceanu. Dar restul?… Este de muncit enorm. Nu din simplă pasiune „arheologic”-culturală, ci fiindcă fără a ști pe ce depozite de averi stăm, ne subevaluăm, ne subestimăm, ne tânguim și folosim mersul piticului, ne autodisprețuim, ne lamentăm, ne comportăm penibil, ne vindem ieftin, ne târâm, ba uneori ne dăm chiar pe freed from ticket, cu sentimentul că suntem ultimii în toate și că nu interesăm pe nimeni. Nu suntem astfel. Scrisul meu este un refuz elocvent al acestui mod de a ne înțelege destinul ca națiune culturală. Ca să reușești să îți scrii marile cărți trebuie îndeplinită o condiție minimală, un sine qua non: înainte de orice este necesar să îți propui așa ceva. Marile cărți nu se scriu din întâmplare niciodată. Necesită întâi de toate o idee și o dorință. Apoi această muncă presupune un program de antrenament, nu neapărat ușor. Cărțile mari nu sunt exerciții de caligrafie, nici mâzgăleli pe care le întrerupi la prima descurajare. Pentru a scrie o mare carte e nevoie de conștiința că o asemenea carte este de neocolit, că se va înălța ca un pisc enigmatic și atrăgător, că nimeni altcineva nu o va scrie dacă nu o faci tu. Până la alte înfăptuiri e nevoie de cartea… ta.
Omul în fața cărții (mari). Sau invers
– Ce patos!
– Dar înainte de orice ai nevoie de o înțelegere cât mai clară a ceea ce înseamnă o mare carte. Constantin Noica enunță cu limpezime și un criteriu propriu pentru a distinge între cărțile mari din punct de vedere valoric și celelalte, care alcătuiesc plutonul vague. Vorbind despre Fenomenologia spiritului, filosoful spune: „Într-o carte mare … este vorba de tine. Trebuie să te deprinzi cu acest omagiu, nu neapărat măgulitor, pe care ți-l aduc cultura în long-established și cartea lui Hegel în divulge” (Povestiri despre om). Nu există, altfel spus, vreo carte mare care să nu te privească. Ca să fie mare, o carte trebuie să îl privească pe oricare cititor, indiferent dacă este pregătit pentru ea sau nu. Dar, dincolo de faptul că îl va privi pe fiecare sau pe oricare dintre cei care ar putea-o citi, prin accident ori premeditat, o carte mare este cea în care autorul îți vorbește ție, non-public. Procedând astfel, adaug, nu face decât să imite – stângaci – modul cum comunică Iisus cu tine: verbalize, non-public, implicându-te fără eschive. O carte mare se vede de departe. O recunoști fără greș, iar dacă nu o vezi, va da ea de tine, cumva… Nu-mi mai rămâne acum decât – știind toate astea și încă altele – să mă apuc de o mare carte și să văd dacă și cât mă țin puterile. Deocamdată însă, mă gândesc, totuși, să continui cu ce am început, ducând mai departe povestea mirabilă a culturii române… Riscând să rămân definitiv în pluton… N-ar fi mare lucru, de-aș putea fi sigur că vin alții după mine. E o speranță a mea că vor veni, de nu au și venit deja…
Despre Ovidiu Pecican
Este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I: 1998; ed. a 2-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (vol. I: 2005; vol. II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011), Evul mediu fictiv (2012), Istoria literaturii române vechi (vol. I-II: 2014) Hieroglifele cantemiriene (2016), Istoria ca lectură incomodă (2017), Pavel Chihaia. Căile vocației (2018), Metafora trecutului și conștiința istorică (2019), Românii și Europa Mediană (2021), Românii, stigmat etnic, patrii imaginare (2022), Istoria României, stat și cultură (1866-2018) (2023), Istoria românilor (I: 2023, ed. a 2-a, II: 2024).
Idei din mers
A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003), antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008; ed. a III-a: 2015), Europa, istorie și modernitate (2015), Teoria şi practica istoriografică: Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011), Istoria de sub covor (2013) și Istoria ca lectură incomodă (2017) și Metafora istorică și conștiința trecutului. Reflecții istoriografice la centenar (2019).
„M-am apucat destul de repede, pe la începutul lui 2012 – de nu cumva chiar din a doua parte a lui 2011 – să schițez, în linii generale, foarte sumare, ceea ce ar fi putut însemna o istorie a culturii române”, Ovidiu Pecican, istoric
5 volume vor aduna laolaltă Istoria culturii române, în viziunea istoricului Ovidiu Pecican.
„Despre elemente de cultură română putem vorbi abia după amestecul populației romanizate cu unii dintre slavi”, Ovidiu Pecican, istoric
„Nu cred că voi avea nici pe departe prilejul de a mă bucura de seria integrală a documentelor Țării Românești, Moldovei, Transilvaniei și celelalte până voi trece într-o lume alternativă”, Ovidiu Pecican, istoric
„Ca să fie mare, o carte trebuie să îl privească pe oricare cititor, indiferent dacă este pregătit pentru ea sau nu”, Ovidiu Pecican, istoric
„Istoriile mele sunt revanșa unui istoric solitar, pornit pe propriul drum, fără protecția instituțiilor de stat sau non-public, în căutarea răspunsurilor la întrebările despre trecutul său și al alor săi”, Ovidiu Pecican, istoric
