Românii au fost printre cei mai de temut luptători ai Evului Mediu central și est-european. Cu ajutorul lor, voievozii războinici ai țărilor române au reușit să obțină victorii incredibile asupra unor oștiri cu trupe de elită și foarte numeroase.
Luptători moldoveni în luptă cu turcii la Podul Înalt FOTO profesor Cătălin Drăghici-ilustrator
De-a lungul secolelor, românii și-au creat o reputație de luptători de temut în spațiul central, est-european, dar și balcanic. Au fost preferați ca mercenari atât de cnezatele ruseștde, dar și bizantini, polonezi sau unguri. Mai ales în secolele XV-XVI, priceperea acestora în meseria armelor a fost consemnată de numeroși ambasadori sau călători străini prin țările române. În general, victoriile obținute de români contra unor armate faimoase ale vremii, numeroase și bine echipate, au fost privite în istoriografia naționalistă drept adevărate miracole, dovezi ale patriotismului și „iubirii de glie” a țăranului român. În realitate, talentul războinic și priceperea în meseria armelor a românilor a fost o consecință a mai mulți factori politici și sociali. Ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea țăranilor valahi sau moldoveni nici măcar nu aveau legătură cu meseria armelor și nici cu victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș.
O tradiție războinică de câteva veacuri
Românii au avut o faimă deosebită în Evul Mediu pentru calitățile lor războinice. Sunt menționați în izvoarele istorice încă din secolul al XI-lea, ca mercenari în armatele cnezatelor rusești sau ca aliați ai pecenegilor și cumanilor, mai ales în bătăliile de la Chirales și Oradea Mică. În anul 1040, mercenarii valahi sunt pomeninți în Polonia, în bătăliile care au avut loc în acea zonă. Vlahii de pe teritoriul de astăzi al Moldovei au servit ca mercenari în armatele lui Iaroslav, principele viking al Novgorodului. Cel puțin asta arată „Saga lui Eymund”, o cronică scandinavă din secolul al XI-lea. Românii sunt prezenți, tot ca mercenari, în armatele lui Sveatopulk, o altă căpetenie vikingă care stăpânea peste ruși.
O piatră funerară de la Sjonhem din insula Gotland (Suedia) spune povestea lui Rodfos, un viking ucis, alături de însoțitorii săi, de „blakumen”, adică de vlahii din Moldova. Având o asemenea tradiție războinici nici nu este de mirare că după întemeierea Principatelor Moldova și Valahia, călătorii străini sau ambasadorii scriu în termeni laudativi despre calitățile militare ale românilor. „Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor”, scria secretarul italian Maria del Chiaro în secolul al XVI-lea. Românii s-au remarcat contra cavalerilor teutoni la începutul secolul al XV-lea, atunci când cavaleria ușoară a moldovenilor trimisă de Alexandru cel Bun regelui Poloniei a făcut praf un detașament de cavaleri greu înarmați.
Sunt bine cunscute victoriile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Viteaz, Radu de la Afumați contra turcilor. Dar și ale lui Ștefan cel Mare contra turcilor, ungurilor și polonezilor. Toate marile super-puteri medievale din zona est-central europeană și din Balcani au avut de furcă cu românii atunci când era vorba de luptă. Ba chiar au suferit umilințe greu de digerat. Experiența militară a fost una dintre cheile succesului românilor medievali pe câmpul de luptă.
Perioadele lungi de lupte dinastice, bătăliile între pretendenți, au furnizat o importantă experiență militară mai ales răzeșilor (țărani liberi, proprietari de pământ) obligați să-și apere avutul sau să participe la luptă într-o tabără sau alta. În plus, luptătorii moldoveni sau munteni s-au călit în harțagurile constante de la frontieră, în luptele contra raidurilor tătărăști sau otomane. Nu mai vorbim de faptul că românii s-au format ca popor din neamuri cu tradiție războinică, nevoiți să trăiască într-o zonă străbătută constant de migratori, expusă conflictelor armate, un loc unde calitățile militare asigurau supraviețuirea.
Războinici care au „furat” meserie de la adversari
Tradiția războiului și experiența conflictelor armate dese a fost dublată de capacitate extraordinară de adaptare a războinicilor din Moldova și Țara Românească, de-a lungul secolelor. Adaptarea este în general cheia supraviețuirii. Românii, încă de la formarea ca popor, au „furat” meserie de la toate neamurile războinice care le-au străbătut teritoriile sau le-au stăpânit. Tocmai de aceea, în secolul al XV-lea, așa cum observau călătorii străini, românii reușiseră să îmbine cu succes stilul de luptă occidental cu cel al stepelor. Voievozii români aveau o armată versatilă, mobilă și extrem de eficientă. Matteo Muriano, medicul și spionul venețian venit în Moldova lui Ștefan cel Mare, mărturisea că a găsit o armată moldovenească de temut, formată mai ales din cavalerie. Cu alte cuvinte, de la popoarele stepelor și ca o adaptare la lupta cu aceștia, moldovenii au perfecționat războiul călare. Asta în ciuda percepției eronate, promovată și de filmele din perioada comunistă, că voievozii se bazau pe o infanterie țărănească.
„Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, preciza italianul. Cavaleria ușoară moldovenească a ajuns renumită pentru eficiența ei, dovedindu-și valoare în mai multe bătălii. Exponențială în acest sens este lupta de Lipnic din 1470, atunci când tătarii hanului Mamac au invadat Moldova. Cavaleria ușoară moldovenească a neutralizat hoarda, a ajuns-o din urmă și i-a administrat o înfrângere usturătoare. „Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă (…) Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube“, scria un alt călător în țările române despre superba cavalerie ușoară răzeșească.
Nu era ceva neobișnuit să vezi călăreții valahi sau moldoveni trăgând cu arcul din goana calului asemenea tătarilor. Cavaleria ușoară era dublată de o elită ecvestră, atât în Moldova cât și în Țara Românească. În secolul al XV-lea, la turnirul de la Buda sunt atestați cavalerii valahi. În Moldova, „vitejii” erau un corp de elită format din boierimea mică, capabili să lupte cu orice fel de armă, atât călare cât și ca trupe de infanterie. Arcașii moldoveni erau o forță extraordinară, ușoară, mobilă, capabilă să lanseze ambuscade și să facă ravagii în rândurile inamicului, așa cum s-a întâmplat cu oastea maghiară în bătălia de la Baia.
Oșteni profesioniști, bine echipați
Având în vedere capacitatea demografică a principatelor, dar și forța militară a marilor puteri din zonă, voievozii români au preferat să se bazeze pe trupe redus numeric, dar cu o mare experiență de luptă și echipament pe măsură. În ciuda percepției generale, voievozii români se bazau pe trupe specializate, mercenari, elite militare și mai deloc pe țărani. Investeau mult în echipamente comandate din Occident. În secolul al XIV-lea, Radu Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân dăduse comandă de 10.000 de armuri cavalerști, tocmai în Republica Venețiană, dovadă a faptului că armata Valahiei avea un contingent de elită, de cavalerie greu înarmată. Sunt specialiști care arată că utilizarea cămășilor grele din zale era o tradiție în Moldova medievală.
„Cămăşile de zale reprezintă un tip de armură construită din inele metalice care se pot mişca între ele, fiind mai flexibile decât alte tipuri de apărare individuală construite din plăci metalice. Echipamentul defensiv realizat din inele metalice precum cămaşa de zale a fost folosit pe teritoriul nostru pe tot parcursul perioadei medievale fiind tipul favorit de protecţie individuală al moldovenilor, şi nu numai, până în secolul al XVI-lea când datorită proliferării tot mai pregnante a armelor de foc îşi va pierde, în totalitate, utilitatea”, preciza Nicoleta Gheorghe, Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi. Așa cum arată și reprezentările militare de pe zidurile mănăstirilor medievale din Moldova, soldații erau bine echipați cu cămăși de zale, platoșe lamelare și coifuri din oțel.