Valea Călmățui, unde s-a sfârșit iadul. Mărturii din timpul domiciliului forțat al lui Corneliu Coposu: „Ce mizerii ați îndurat?“

În inima pustietății Bărăganului, printre colibele
acoperite cu stuf și drumurile tăiate în praf, Corneliu Coposu și-a trăit una
dintre cele mai tăcute pedepse ale comunismului: libertatea sub pază. După 15
ani de închisoare, liderul țărănist a fost trimis la domiciliu obligatoriu în
satul Rubla, o așezare născută din suferință, unde foști deținuți politic și
deportați își construiau viețile din chirpici și speranță. Acolo, între frig,
boală și uitare, Coposu a redescoperit sensul libertății.

În pustiul Bărăganului au fost aduși la începutul anilor ’50
etnici germani acuzați de colaborare cu autoritățile naziste, proprietari de
mari terenuri și de fabrici din perioada interbelică, refugiați din Basarabia
şi nordul Bucovinei, românii de la granița cu Iugoslavia „banditului Tito“.
Când li s-a permis să se întoarcă acasă, în casele ridicate în pustiu,
acoperite cu paie, în locul lor au fost aduși foștii deținuți politic, după
eliberarea lor din penitenciar, considerându-se că n-au fost suficient reeducați.
Așa au apărut sate noi pe harta Bărăganului: Dudeştii Noi/Bumbăcari, Măzăreni,
Şchei, Zagna-Vădeni şi Valea Călmățui (Rubla).

În ultimul lagăr în aer liber a primit și Corneliu Coposu
domiciliu forțat. Liderul țărănist, apropiat de-ai marelui om politic Iuliu
Maniu, a stat aici între anii 1962 şi 1964, prin Decizia E/16450 a Ministerului
Afacerilor Interne prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Rubla pentru
24 de luni. Noua pedeapsă a intrat în vigoare la 9 iulie 1962, când a fost
eliberat din penitenciarul Râmnicu Sărat, unde fusese închis vreme de 15 ani.

Cu informatorii pe urme

Fiind considerat periculos, ordinul de fixare a domiciliului
obligatoriu a fost însoțit de un altul ce prevedea măsuri de supraveghere
informativă, spune istoricul Cosmin Budeancă. Temerile autorităților că, după
ieșirea din închisoare, Coposu va vorbi despre experiențele lui carcerale s-au
dovedit justificate, în mai multe note informative făcându-se referiri inclusiv
la Râmnicu Sărat. Spre exemplu, așa cum reiese dintr-o notă informativă din 7
august 1962 dată de sursa „Eugen Stănescu“, Coposu s-a întâlnit cu Victor Anca, avocat, care la rândul său
a fost deținut la Râmnicu Sărat, căruia i-a povestit despre „regimul sever din
Penitenciarul de la Râmnicu Sărat și cine se găsește acolo în amănunțime […].
Vestea cea mai senzațională adusă de Coposu, care a produs o vie impresie
asupra țărăniștilor din comună, a fost faptul că Ion Mihalache fost PNȚ mai
este încă în viață, e sănătos, și se găsește la Râmnicu Sărat“.

La 14 septembrie 1962, sursa „Eugen Stănescu“ a dat o altă notă
informativă din care reiese că s-a întâlnit cu Corneliu Coposu, că au relații
strânse, se vizitează reciproc, și acesta i-a povestit „în detaliu regimul din
penitenciar de la Râmnicu Sărat precum și despre numărul persoanelor deținute acolo.
El a povestit că a stat 7 ani în celulă solitară, precum și o altă serie de
indicații de regim, lipsa tratamentului medical, modul de pedepsire, etc. Toate
acestea le-a spus cerând menținerea secretului celui mai strict. […] În
general pare potolit și e încă într-o stare specială nervoasă după detenția
lungă. Din cauza aceasta, inițial a avut greutăți la vorbire, mai ales în
ceiace privește fluența. Trebuie să facă un efort întrucât cuvintele nu-i
veneau în mod spontan“, conform unui document de arhivă din Dosarul nr. 5062
care se află în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor
Securității.

La 29 septembrie 1962, Gheorghe Dragoș, fost deținut la
Râmnicu Sărat, dar care ulterior a devenit agent al Securității cu numele
conspirativ „Preda Viorel“, a dat o notă informativă din care reieșea că în
urmă cu o săptămână a discutat cu Coposu despre cum i se reface organismul și
l-a întrebat cum a slăbit așa, iar acesta i-a răspuns: „În timpul din urmă
hrana ce o primeam la închisoare conținea numai 1.500 de calorii și din această
cauză am devenit distrofic. Ai avut norocul că te-ai eliberat mai de vreme și
n-ai apucat acest regim alimentar“. Dragoș l-a întrebat pe acesta dacă știe
cine se mai găsește în închisoare dintre cei transportați împreună în vara
anului 1957, Coposu a răspuns că nu știe, deoarece a fost ținut într-o strictă
izolare. Întrebat cu ce se ocupă toată ziua, „Coposu a răspuns că citește ziua,
deoarece nu poate face eforturi fizice din cauza slăbiciunii fizice și a
debilității inimii. Este mulțumit că poate citi. Nu prea mult, însă, din
pricină că și vederea i-a slăbit și a trebuit să-și procure ochelari cu
dioptrii multe“.

De-o parte și de alta a gratiilor

Despre starea de sănătate și relația cu foștii deținuți,
spune istoricul Cosmin Budeancă pentru „Weekend Adevărul“, a identificat informații și într-o
adresă datată 25 octombrie 1962 a Ministerului Afacerilor Interne (MAI)
Serviciul Raional Brăila către MAI Direcția Regională Galați, Serviciul III,
prin care se aduce la cunoștință că „în intervalul de timp de la aducerea sa cu
DO, în majoritate a fost internat în spitalul Viziru pentru a-și reface
sănătatea fiind bolnav“. De asemenea, se mai consemnează că întreține relații
cu foști PNȚ aflați în DO, iar agenții dirijați pe lângă el semnalează că evită
discuțiile politice.

Câteva zile mai târziu, la 7 noiembrie 1962, sursa „Eugen
Stănescu“ a dat o altă notă informativă din care reiese că s-a întâlnit cu
Adrian Dumitrescu, fost consul în Ministerul de Externe, condamnat la 10 ani
închisoare corecțională, iar cel din urmă le-a povestit despre ultima discuție
cu comandantul penitenciarului, Alexandru Vișinescu, de la care a aflat că Ion
Gheorghe Maurer era prim-ministru. Tot el le-a mai povestit „despre acțiunile
lui din penitenciar (inventarea sistemului morse) despre organizarea de greve
colective, despre instrucțiunile de rezistență pe care i le-a dat inginerului
Ioan Puiu“. Acesta era de profesie inginer chimist și a fost arestat la 2
decembrie 1947 și condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru complot.

La 15 martie 1963, pe când se aflau încă la Rubla, Gheorghe
Dragoș a dat încă o notă informativă din care a reieșit că în 5 februarie 1963
s-a întâlnit cu Corneliu Coposu și au discutat despre foști deținuți politic
eliberați, menționându-l și pe Vasile Luca. Acesta era încă în detenție, dar
Coposu i-ar fi spus că „este în București și că are o pensie de 4.000 lei lunar
[…]. L-am cunoscut personal. Afară de aceia, la penitenciarul din Rm. Sărat
am fost câtva timp vecini de cameră. Îl auzeam de multe ori cum înjura și cum
se certa cu gardienii“.

„Se vedea prin piele țesătura în dinți de fierăstrău a
oaselor capului“

Singurul avantaj în perioada cât s-a aflat în domiciliu
obligatoriu a fost că a putut să-și anunțe familia că este în viață și să vadă
soarele. După trei săptămâni de la eliberare, Corneliu Coposu a fost vizitat de
Rodica, sora sa, care a rămas șocată de cât se schimbase fratele ei după 15 ani
de închisoare, perioadă în care nu a avut voie să-l viziteze. Vestea că este
viu a venit printr-un bilețel, după 15 ani. „Îmi amintesc că a venit într-o zi
un om la noi, care ne-a adus un bilet de la Cornel. Am recunoscut scrisul lui“,
povestește Flavia Coposu Bălescu în cartea de memorii „Amintiri povestite.
Amintiri trăite“. „Dragele mele, nu știu care mai trăiți, eu am fost eliberat,
sunt cu domiciliu obligatoriu, am o stare de sănătate precară și dacă puteți,
ajutați-mă“, așa era strigătul de ajutor al unui om care vreme de 15 ani nu
văzuse decât gratii și suferință. „Ne-am pus toate pe plâns, în frunte cu mama,
care mai trăia încă. Am cerut bani împrumut și a doua zi mama și sora mai mare,
Doina, s-au dus la el, în Bărăgan, la Valea Călmățui. Când l-a văzut cum arăta,
mama nu s-a mai întors la București. A rămas acolo și a început lupta pentru
refacerea lui. A durat doi ani“, povestește mai departe Flavia Coposu.

Corneliu Coposu avea peste 100 de kilograme când a fost
închis și acum mai avea doar 52 de kilograme, la 1,92 înălțime. „Avea o cămașă
care flutura pe el, cum flutură cămășile pe sperietorile de ciori din lanurile
de grâu, era complet ras în cap. Vă spun un lucru care pe mine m-a obsedat ani
în șir, pe care l-am povestit de mai multe ori, dar care nu poate să-mi iasă
din memorie – era ras în cap și se vedea prin piele țesătura în dinți de
fierăstrău a oaselor capului, cum învățasem noi la anatomie la școală. La el se
vedea foarte bine, după cum se vedeau și dinții prin buze și avea niște edeme
foarte mari, la coaste, la genunchi. El a ieșit cu edeme de foame de gradul III
și IV, așa l-a diagnosticat medicul care l-a văzut, tot un coleg de pușcărie,
care era în domiciliu obligatoriu acolo“.

Bordei acoperit cu stuf

„Era… Valea Călmăţui, așa se numea localitatea unde erau
casele astea în câmp. În Bărăgan, s-a făcut un sat d-ăsta al celor deportaţi
din Banat. (…) Nişte case din chirpici, acoperite cu stuf. Nu erau chiar
bordeie, că erau cu geamuri, erau case așa de două camere, cu tindă la mijloc
şi într-una din camere stătea el şi în cealaltă cameră, care avea şi o intrare
aparte, avea… deci îi rămânea o cameră cu tindă şi dincolo o altă tindă cu o
cameră era altcineva care stătea cu el în aceeaşi curte. Şi pe jos era pământ.
El, după ce şi-o mai revenit, o pus carton asfaltat, mă rog. Adică, prima dată
când ne-am dus, ştiu că fetele mi-au zis: «Să nu te sperii»“. Era în iulie 1962 când l-au trimis cu
domiciliu obligatoriu, după cum erau trimişi toţi foştii deţinuţi politic. La
Valea Călmăţui a fost dus de către un ofiţer şi predat şefului de post din
comună: „L-a adus un ofițer şi l-o lăsat în grija şefului de post de acolo şi i
s-a repartizat o cameră cu tindă, … asta, de unde pleca unul care ispășise
povestea acolo“, mai scria Rodica Coposu.

Mărturii despre acea perioadă găsim chiar de la Senior, în
cartea „Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru“: „Cred că pentru mine şi pentru o mare
parte din deţinuţii politici perioada aceasta de adaptare în domiciliu
obligatoriu a fost salvatoare, pentru că dacă eram puşi în contact direct cu
lumea schimbată a României din Bucureşti şocul ar fi fost prea mare. Acolo, în
Bărăgan, era atmosfera satului uitat, toată lumea se cunoştea, se saluta,
nimeni nu era grăbit, fiecare lucra pe măsura puterii şi trăia în raport cu
asistenţa pe care putea s-o primească de la familie. Eu, vreme de trei sau
patru luni de zile, nu am putut să lucrez nimic, eram prea slab. S-a mutat mama
la mine, în Bărăgan, avea voie, se ocupa de mine, de fapt m-a salvat, pentru că
eu nu ştiu dacă supravieţuiam în condiţiile în care ieşisem din puşcărie. După
câteva luni mi-am revenit, am cerut eu posibilitatea de a lucra şi am lucrat în
agricultură. Am arendat câteva pogoane de porumb pe care le cultivam cu
praşila, cu repicajul, inclusiv recolta, iar plata era în natură. Am realizat
în bucate remuneraţia pentru treaba pe care o făceam. După aceea, ne-am
constituit într-o echipă de construcţie şi am angajat lucrări la IAS-urile şi
CAP-urile din jur. Cu aprobarea Securităţii, puteam să lucrăm la Viziru, la
Însurăţei, şi cum cooperativele agricole aveau întotdeauna de lucru pentru
construcţia de grajduri şi diverse instalaţii, am contractat noi astfel de
lucrări care erau plătite tot în natură, în cereale, eventual legume şi fructe“.

Amintiri din lagăr: și-au îngropat averea în pământ

În alte mărturii ale Flaviei Bălescu și Rodicăi Coposu,
surorile lui Corneliu Coposu, publicate în colecția Analele Sighet, aflăm cum
se trăia în satul Valea Călmățui născut în inima Bărăganului. „Era un sat cu
case construite din chirpici şi acoperite cu stuf, cu străzi tăiate direct pe
pământ, cu praf şi noroaie, cu clima excesivă, fără lumină şi cu apa sălcie
greu de suportat. În momentul sosirii fratelui nostru acolo, satul era în
majoritate locuit de foști deținuți politici, supraviețuitori ai închisorilor,
dar rămăseseră şi câteva case ocupate de ţărani deportați“.

În timpul vizitelor, cele două surori au cunoscut o familie
de bănăţeni de etnie germană, a lui Franz Huller, şi o familie de români
chiaburi, a lui Ion Polverejan, dislocaţi din satul Comloş, județul Arad. „Am
discutat îndelung cu acești harnici gospodari care povesteau lucruri de
neimaginat: cum au fost luaţi într-o noapte, încărcați în vagoane de marfă cu
câteva lucruri strict necesare care le-au fost îngăduite, şi după patru zile de
călătorie au fost abandonați în apropierea unei ferme de stat şi îndrumaţi cam
la 3-4 kilometri de șosea în mijlocul Bărăganului, fără apă, fără adăpost. Au
fost lăsate acolo vreo 30 de familii care au avut şi ghinionul să stea în
ploaie vreme de o săptămână, după care au săpat gropi în pământ pentru a-şi
adăposti puținele lucruri ce le aveau şi pe care le-au acoperit cu stuf. Au
început apoi să-şi construiască case din chirpici, au tăiat stuf pentru a-şi
confecționa acoperișuri, au săpat fântâni la mari adâncimi și au dat numai de
izvoare cu apă sălcie“. Săptămânal, cele două surori aduceau de la București
damigene cu apă.

Două eugenii

Surorile mergeau la el sâmbătă de sâmbătă. „Îi spuneam doar
lucruri amuzante. Nu-i povesteam grozăviile care se petreceau și nici prin
ce-am trecut după arestarea lui. I-am spus așa, ca un fapt divers, că în timpul
absenței lui a apărut un desert comunist, niște biscuiți care se cheamă
Eugenia. «Tu nu știi cum este, dar noi îl mâncăm cu mare plăcere». Și când am
mers la el altădată i-am cumpărat două eugenii. «Dragă, dar ce mizerii ați
îndurat voi, dacă Rodi poate să zică despre mizeria asta de biscuite că este
desert? Cât îs io de prăpădit, după atâta foamete, dar mizeria asta n-o pot
mânca!», a zis el începând să înțeleagă prin ce am trecut“, retrăiește
amintirea Flavia Coposu Bălescu.

La un moment dat, în timp ce se afla în domiciliu
obligatoriu, Corneliu Coposu a dat ochii cu moartea. Era slab, deșălat, însă i
s-au umflat toate încheieturile, degetele, coatele, genunchii. Avea o burtă
uriașă, ca o femeie însărcinată. Un medic din colonie, și el cu domiciliu
obligatoriu, le-a spus surorilor să-l ducă urgent la un spital, că altfel va
muri acolo. Cum să pleci de acolo? Cu ce? Unde? Dar, își amintește sora sa,
Dumnezeu a făcut o minune: „Venise la o doamnă în vizită fratele, cu un IMS. Am
aflat și m-am dus fuga la ei, m-am prezentat și l-am rugat să ne ducă și pe
mine și pe fratele meu până la Brăila. A acceptat. Ne-a dat voie și plutonierul
care îi păzea. Așa am ajuns la Brăila și ne-a lăsat în fața unei policlinici.
Când am intrat în policlinică, erau acolo sute de femei care așteptau și care
s-au uitat la noi ca la o arătare. S-a făcut așa o potecă printre ele, stăteau
cu mâna la gură și se uitau la noi, adică la Cornel, îngrozite. Cornel se
clătina pe picioare. Când am intrat în cabinet, doctorul a strigat la el:
«Dumnezeule, de unde vii?». La care am răspuns eu, pentru că el nu putea: «Din
închisori». Imediat a dat ordin asistentei – adă cutare, adă cutare, i-a spus
ce să-i facă. M-a întrebat de când a fost închis și mi-a spus că va fi mare
minune dacă va scăpa. «E distrus total», a mai zis, «aveți grijă cum îl
alimentați, ca pe un copil, câte puțin să mănânce și cât mai ușoară mâncare,
amestecați și laptele cu ceai»“, a retrăit ea drama acelor ani.

Lacătul către libertate

După ce și-a mai revenit, Coposu a cerut să i se aducă un
lacăt. „Dragă, i-a zis una dintre surori, păi dacă vine cineva și pune umărul
se duce naibii tot gardul tău, cu poartă cu tot“. „Da, a răspuns el, dar tu nu
știi ce înseamnă pentru mine să-mi încui eu ușa când vreau, nu să fiu încuiat
de alții pe dinafară“. Corneliu Coposu a fost ultimul care a plecat din
colonie, fiind ultimul eliberat.

Umilit, batjocorit, închis. Cu toate acestea, Corneliu Coposu
a rămas credincios. Surorile sale erau revoltate de tot ceea ce se întâmpla în
spațiul public după Revoluție. Într-o zi, marele politician, văzându-și sora
foarte revoltată, i-a spus: „Mă uit la tine și mă întreb cu cine semeni, de
ești așa afurisită, că tot neamul nostru a fost cumsecade“. „M-am rușinat
foarte tare“, povestește sora sa. „Astea se vor dilua, cum trec toate relele,
și adevărul va ieși la suprafață“, a zis el. „O să fie prea târziu“, i-a
răspuns sora. „Pentru mine, nu“, a încheiat el. Aceste cuvinte amare ale
surorilor sale au fost scrise și povestite după mulți ani de la eliberare.
Satul nu mai exista, bordeiele au fost demolate și pământul redat agriculturii.
În zonă mai trăiau doar câteva familii care aveau casele mai aproape de ferma
de stat şi care nu mai aveau unde se întoarce. Martorele faptului că în pustiul
Bărăganului mulți „dușmani ai poporului“ au trăit și au murit erau câteva cruci
„modeste din fostul cimitir al satului“ care încă se zăreau dintre culturile de
grâu și porumb.

De la mâna dreaptă a lui Maniu la muncitor necalificat
pe șantier

Viața Seniorului nu a fost ușoară nici după eliberarea din
1964. După 17 ani și jumătate de torturi cumplite în închisorile comuniste,
Corneliu Coposu avea să fie constant urmărit, persecutat, interogat până în
decembrie 1989: „Era în obiceiul Securităţii ca anumiţi oameni pe care îi avea
în supraveghere să fie menţinuţi tot timpul sub presiune morală: în primul
rând, ca ei să se simtă supravegheaţi în permanenţă şi, în al doilea rând,
pentru a intimida orice încercare viitoare sau posibilă de acţiune antiguvernamentală.
Eu am făcut parte dintre puţinii adversari ai regimului care au fost în
permanenţă în atenţia organelor de Securitate. Pot să afirm, fără teama de a
greşi, că nu au trecut nici 10 zile fără să fiu deranjat de agenţii Securităţii“, mărturisea acesta.

Marele om politic ajunge să lucreze ca muncitor necalificat
pe şantierele de construcţii, fiind angajat la Întreprinderea de Construcţii
Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică: „A revenit în Bucureşti în
aprilie ’64. A fost invitat de Grigore Geamănu la o discuţie, l-a plimbat prin
oraş să vadă ce realizări s-au făcut sub comunism, dar el a spus: «Dacă ar fi fost un regim
liber, s-ar fi realizat mult mai multe lucruri». Prin Geamănu i s-au oferit tot
felul de facilităţi, servicii cu preţul de a scrie la «Glasul Patriei», sau cum
s-a numit iniţial publicaţia aceea pentru străinătate, de a lăuda realizările
regimului comunist. Bineînţeles că a refuzat. Un prieten l-a angajat pe post de
muncitor la un şantier de construcţii, cu mare greutate, unde a lucrat până la
pensionare. (…) La fiecare percheziţie i se confiscau manuscrisele, pentru că
el, după ce s-a pensionat, a scris foarte mult. Obţinuse o legitimaţie la
biblioteca Academiei, unde putea să studieze; chiar în perioada când lucra pe
şantier mergea câte 3-4 ore la bibliotecă unde studia diverse materiale şi
documente. Dar foarte multe manuscrise pe care le-a avut în casă au fost
confiscate. Ei căutau materiale incriminatorii ca să-i poată intenta din nou un
proces“, povestea sora
Seniorului, Rodica.

În zilele de foc de la finalul lui decembrie 1989, Coposu
readuce la viață Partidul Național Țărănesc, devenit ulterior Creştin şi
Democrat – PNŢ-CD. A devenit unul dintre liderii Opoziției, contestând ideile
FNS-ului condus de Ion Iliescu, și a fost una dintre cele mai clare voci care
au reprezentat România peste hotare în primii ani de după comunism. 1995,
ultimul an de viață, i-a rezervat o vizită în SUA, la invitația Congresului
american, precum și acordarea celei mai înalte decorații a Franței, Legiunea de
Onoare. Pe 11 noiembrie, Corneliu Coposu se stinge din viață la vârsta de 81 de
ani, în urma unui neoplasm pulmonar, și este înmormântat pe 14 noiembrie la
Cimitirul Bellu.

Regimul comunist a șters urmele

Domiciliul obligatoriu a fost, în arsenalul represiv al
comunismului, o măsură de inspiraţie pur stalinistă, spune istoricul Marius
Oprea. Ea a urmărit, într-o primă etapă, dislocarea unei întregi comunităţi
rurale, din raţiuni de „securitate a statului“, fiind urcate în noaptea de
Rusalii a anului 1951 în vagoane de marfă nu mai puţin de 40.320 de persoane,
respectiv 12.791 de familii, considerate a fi periculoase, din zona Banatului,
şi transportate în locuri izolate şi pustii din Bărăgan, unde au apărut astfel
noi aşezări.

Statisticile secrete întocmite la Comitetul Central în 1967
arată că au fost deportate 82.700 de persoane, dar numărul este cu siguranță
mai mare, pentru că se recunoştea tot atunci că un mare număr de evidențe au
fost distruse la finele anilor ’50.

Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi
abuziv al măsurilor, niciuna dintre victimele deportărilor nu a fost până la
căderea regimului comunist în mod oficial reabilitată, în afara faptului că
oamenilor li s-a permis să se întoarcă acasă. Începând din 1964, regimul a
încercat să șteargă urmele acestor ilegalități. Satele deportaților din câmpia
Bărăganului au început să dispară cu fiecare casă înghițită de pământ, cu
fiecare deportat care a murit. Peste amintirile viilor și mormintele celor care
şi-au găsit sfârșitul în deportare s-a trecut cu plugul și s-a așternut
uitarea.