Un Mondial fără precedent
Va fi însă un Mondial diferit. Unul întins pe trei continente și șase țări. Competiția din 2030 va avea gazde principale Maroc, Spania și Portugalia, dar meciurile de deschidere vor fi găzduite de Uruguay, Argentina și Paraguay, într-un experiment fără precedent al FIFA, care pare să pregătească terenul și pentru un viitor turneu final cu 64 de echipe. Va fi, probabil, cel mai itinerant Campionat Mondial din istorie.
Noi, românii, avem însă o singură dorință: ca peste patru ani să nu mai privim Mondialul doar din tribună sau din fața televizorului. Să fim și noi acolo.
The United States încă trăiește cu amintirea lui Hagi
Printre românii întâlniți în The United States, acesta a fost gândul care a revenit cel mai des. Indiferent că am vorbit cu oameni stabiliți aici de câțiva ani sau de câteva decenii, speranța este aceeași. Cred că generația care vine poate readuce România la Campionatul Mondial. Iar când rostesc numele celui în care își pun încrederea, aproape toți spun același lucru: Gheorghe Hagi.
Poate și pentru că, în sufletul românilor din diaspora, Mondialul din 1994 nu s-a terminat niciodată. A fost turneul care le-a umplut inimile de mândrie și care i-a făcut să vorbească despre România cu capul sus. Pentru mulți dintre cei plecați peste Ocean, acea echipă rămâne cea mai frumoasă carte de vizită a fotbalului românesc.
Tricolorul a fost prezent
Am văzut acest lucru peste tot pe unde am ajuns. La meciuri au apărut tricouri galbene cu numărul lui Hagi, dar și cu numele lui Ilie Dumitrescu sau Florin Răducioiu. Pe stadionul din Toronto, printre steagurile marilor puteri ale fotbalului, flutura și tricolorul României. În magazinele românești din comunitățile de aici, fotografiile Generației de Aur ocupă încă un loc de cinste, de parcă timpul s-ar fi oprit în vara americană din 1994.
Au fost imagini care au demonstrat că, deși România nu a fost prezentă la turneul final, românii au fost. Și nu puțini.
Împărțiți între Yamal și Messi
La finala mare, românii din The United States și-au împărțit simpatiile. Unii au ținut cu Spania și cu extraordinarul Lamine Yamal, simbolul unei generații care pare capabilă să domine fotbalul european ani buni. Alții au fost alături de Argentina, pentru Lionel Messi și pentru tot ceea ce reprezintă el în istoria acestui sport. În finala mică, din ceea ce am observat în tribune și în comunitățile românești, balanța a înclinat mai degrabă spre Anglia. Dar, indiferent cu cine au ținut, regretul a fost același. A lipsit România.
Citește și: O Cupă Mondială de neuitat: Poveștile memorabile scrise de Spania, Mbappé, Haaland și Messi pe pământ american
O speranță pentru 2030
Poate că acesta este cel mai puternic sentiment cu care plecăm de la acest Mondial. Nu doar bucuria spectacolului, ci și dorința de a ne vedea din nou steagul printre marile națiuni ale fotbalului. Pentru românii din The United States, dar și pentru cei de acasă, participarea naționalei la un Campionat Mondial nu ar însemna doar un rezultat sportiv. Ar fi o nouă ocazie de a se simți împreună, de a cânta același imn și de a retrăi emoțiile pe care Generația de Aur le-a dăruit în urmă cu mai bine de trei decenii.
Noi ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în tempo și siguranță. Doamne ajută!
