Acum 177 de ani a avut loc prima bătălie din istoria modernă a Principatelor Române și totodată ultima confruntare dintre turci și valahi pe teritoriul românesc. Este vorba despre acel „Termopile” românesc în care 500 de ostași români au înfruntat o forță otomană de 5000 de oameni.
Bătălia de pe Dealul Spirii FOTO ISU
În anul 1848, Principatele Române treceau printr-un proces de modernizare, de închegare statală. O nouă generație de intelectuali și aristocrați români școliți în Europa Occidentală încercau din răsputeri să smulgă țara din Evul Mediu. Erau momente dificile, mai ales că țările române se aflau încă sub suzeranitate otomană, erau râvnite de ruși și pe deasupra exista și un decalaj semnificativ de dezvoltare față de occidentul european. În acest context delicat marcat de revolte și convulsii interne a avut loc și prima bătălie din istoria modernă a armatei române. A fost mai degrabă o încăierare pornită de la un incident de cascadorii râsului, condimentat cu multe orgolii românești.
O nouă generație, o revoluție și marile puteri hrăpărețe
Anul 1848 a rămas în istorie drept „Primăvara popoarelor”, marcat de mișcări revoluționare care s-au întins pe aproape tot continentul. Era un secol al națiunilor, al dezvoltării spiritului și identității naționale. După „Secolul Luminilor” (n.r. secolul al XVIII lea), a apărut ideea de națiune iar popoarele râvneau să se constituie în granițele unor state naționale, diferite de vechile frontiere ale regatelor feudale. Franța, o țară a revoluționarilor prin vocație, a intrat prima în această horă a revoltelor de factură națională, urmată de aproape toate popoarele Europei Occidentale și Centrale. Fii de boieri sau negustori bogați din Principate, trimiși la studii la Paris, Viena sau Berlin au observat diferențele de civilizație și au constatat faptul că în timp ce Europa se afla în era industrială, Valahia și Moldova încă se zbăteau în Evul Mediu. Ei au fost generația providențială care a schimbat destinul României moderne. Acești tineri intelectuali s-au întors în țară și au început printr-o luptă între generații, cu proprii părinți, bunici și în general toată lumea conservatoare a feudalilor laici și bisericești ai Principatelor. Mai apoi, au aprins scânteia Revoluției de la 1848.
Mai timid în Moldova și cu aplomb în Țara Românească. Revoluția valahilor de la 1848 a fost un succes, cel puțin inițial. Domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să semneze Proclamația de la Islaz, documentul programatic sau Constituția revoluționarilor valahi. După aceea a abdicat. Guvernul revoluționar din care făceau parte și Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, C.A Rosetti și Christian Tell, a preluat puterea. Revoluționarii doreau modernizarea imediată a Țării Românești. Și anume, emanciparea clăcașilor și evreilor, eliberarea robilor țigani, apariția unei armate naționale, separarea puterilor în stat și multe altele cuprinse în Proclamația de la Islaz. Pentru a evita intervenția armată a otomanilor, guvernul revoluționar a recunoscut suzeranitatea Înaltei Porți.
Marea cursă între ruși și turci pentru ocuparea Bucureștiului
Chiar și în aceste condiții, Marile Puteri, suzerană și protectoare, adică Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, abia așteptau să intervină. Iar abdicarea lui Bibescu și încercarea guvernului provizoriu de reformă au fost pretextul perfect. Așa că rușii și turcii au început o cursă nebună: cine ajunge primul la București. Evident, cine ocupa Bucureștiul, a lui era Valahia. Turcii reușesc să ajungă înaintea rușilor. În locul lui Soliman Pașa, care recunoscuse Proclamația de la Islaz, la comanda trupelor otomane de la sud de Dunăre a fost numit Fuad Pașa, un om recunoscut pentru intervențiile sale în forță.
Așa că Fuad Pașa în fruntea a peste 20.000 de soldați otomani trece Dunărea, pe 13 septembrie. Armata otomană era împărțită pe trei coloane. Rușii trec Milcovul abia pe 15 septembrie 1848, cu o armată condusă de generalul Aleksandr Nicolaevici Luders. Prea târziu, însă, pentru oamenii țarului. Fără o armată capabilă să opună rezistență trupelor aduse de otomani, membrii guvernului revoluționar cer garnizoanei militare valahe rămase în București să nu opună rezistență. Pe 12 septembrie, ministrul de Război al Guvernului provizoriu al Valahiei, generalul Cristian Tell, ordonă direct colonelului Radu Golescu, comandatul Regimentului 2 Infanteriei și al garnizoanei din București, să se adune pe Dealul Spirii (n.r. acolo unde astăzi este Palatul Parlamentului) și să dea onorul trupelor otomane. În plus, să aibă armele descărcate. Armata lui Fuad Pașa a intrat pe 13 septembrie în București, pe trei direcții. O coloană dinspre Văcărești, alta dinspre Calea Plevnei iar cea din urmă dinspre Dealul Spirii. Cristian Tell, în schimb, a scos o parte a trupelor române și le-a cantonat la Râureni, sub comanda sa.
O bătaie ca pe maidan după un ordin încălcat și un ghiont
Pe Dealul Spirii erau cantonate două unități militare cu un orgoliu aparte. Erau printre primele unități moderne ale armatei valahe și în plus, purtaseră și tricolorul revoluționar. Era vorba despre Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7 a din Regimentul 1 Linie Infanterie. Cele două unități numărau 700 de militari și se aflau sub comanda colonelului Radu Golescu. În dreptul cazărmii a ajuns cea de-a treia coloană otomană, numărând 9000 de soldați, sub comanda lui Kerim Pașa. Deși a primit ordin de la Ministrul de Război să predea cazarma otomanilor, Radu Golescu refuză. Nici armele nu vrea să le predea otomanilor. Ba chiar are un comportament sfidător față de comandantul turc și-l anunță. „Datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”, i-a transmis colonelul Golescu lui Kerim Pașa.
„Pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma”, detaliază colonelul Dimitrie Papazoglu, participant la bătălia de pe Dealul Spirii, în lucrarea sa „Istoria fondărei oraşului Bucureşti” în capitolul „Ceva despre revoluţia de la 1848”.
Nemulțumit Kerim Pașa, nu întinde coarda și preferă să evite un conflict astfel că își continuă deplasarea. Atunci apare pe nepusă masă o companie de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu. Aceștia primiseră ordin să meargă și ei la cazarma de pe Dealul Spirii să dea onorul trupelor otomane. Numai că a întârziat în mod nejustificat. A ratat întâlnirea dintre colonelul Golescu și Kerim Pașa și în plus a dat nas în nas cu trupele otomane.
Mai mult, grăbiți să ajungă la cazarmă, pompierii trec printre soldații otomani, cu toate încercările comandanților turci să-i oprească. În toată învălmășeala, un sublocotenent din Caracal, Dincă Bălșan a lovit cu cotul, un artilerist otoman. Scena s-a petrecut la traversarea unui podeț, iar soldatul turc a căzut direct în șanțul plină de mocirlă, spre amuzamentul pompierilor militari. Un maior turc, îl pedepsește pe Dincă și îl lovește cu latul spadei. Dincă își scoate pistoalele de la brâu și le descarcă direct către ofițerii superiori otomani. Îl nimerește direct în cap pe maior și ucide și calul lui Kerim Pașa. A început o încăierare ca în mahala. Turcii și pompierii și-au împărțit pumni și picioare. După care au trecut la arme. Cei 166 de pompieri s-au dovedit agili la lupta corp la corp și chiar au reușit să pună mâna pe două tunuri otomane, făcându-i de râs pe turci.
„Sublocotenentul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi Kerim Paşa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-şi ia poziţia şi pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiţi pe brânci, şi omorând vreo câţiva artilerişti, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă şi încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu”, preciza Papazoglu în aceeași lucrare.
Pompierii au fugit prin grădini, soldații din cazarmă au rămas cu asediul
Deși au luptat vitejește și cu mare succes în bătaia generală, pompierii lui Zăgănescu au fost copleșiți, mai ales când s-a trecut la focuri de armă și a intervenit și cavaleria turcă. Așa că s-au retras prin grădini pentru a-și salva viața. Văzând că pompierii sunt la ananghie, colonelul Golescu cere soldaților să aducă muniția și să încarce armele. Golescu a dat ordinul soldaților să execute foc de voie asupra otomanilor pentru a asigura retragerea pompierilor. O parte a oamenilor lui Zăgănescu a ajuns la fortul de pe Dealul Spirii și s-a adăpostit în spatele zidurilor. Asupra celor 700 de oameni ai colonelului Golescu s-a declanșat însă iadul. Artileria otomană a fost pus în poziție de luptă și au fost trase mai multe proiectile asupra cazărmii. La rândul lor, soldații otomani au început să tragă la ordinul comandanților.
„Nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărşuind în despărţiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu ţăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm şi noi, cu menţionatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldaţii câte 20 patroane din patrontaşe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului şi spărgându-l, încărcară patrontaşele lor şi trăgeau focuri spre inamicii risipiţi prin curtea cazărmii, întinşi pe brânci, rezămând puşca chiar pe trupurile căzute. Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulţimii trupei otomane, ricoşetele şi vâjâitul gloanţelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curţii cea mare a cazărmii”, mărturisea Papazoglu descriind bătălia din Dealul Spirii.
Soldații români și-au dovedit din plin valoarea, aveau să o dovedească din nou și în 1877, tot în fața otomanilor. Buni țintași, capabili să încarce rapid și să tragă cu precizie, oamenii colonelului Golescu au ucis 158 de otomani și au rănit alți 400.
După trei ore de luptă, colonelul Golescu este rănit iar trupele române efectiv copleșite de numărul otomanilor, dar și de superioritatea artileriei. Kerim Pașa cere soldaților să se predea cu promisiunea că vor fi lăsați să plece.
O parte refuză și se retrag ieșind din fortăreață pe o ușă secretă. „Încetul, ne-am retras prin uliţa din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă şi o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuţi prin baionete, ei şi caii lor, trecând peste cadavrele lor”, mărturisea Papazoglu.
Cei 300 de oșteni care s-au predat, au fost dezarmați și în cele din urmă împușcați de otomani, deși li se promisese libertatea. După bătălie, Bucureștiul a fost ocupat iar soldații români umiliți și dezarmați. Mulți soldați și ofițeri au fost uciși de turci când erau prinși prin oraș.
